A V – a ediție a Zilelor de poezie și a Concursului Naţional de Poezie "Constantin Virgil Bănescu”

Ediția a V-a 2014
Primăria Municipiului Târgovişte
Teatrul Municipal Târgovişte
Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa
Biblioteca Județeană „I. H. Rădulescu” Dâmboviţa
Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni
Liceul „Voievodul Mircea” Târgovişte
sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România
organizează a V – a ediție a Zilelor de poezie și a Concursului Naţional de Poezie ,,Constantin VirgilBănescu”
Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT

1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Premiul „Constantin Virgil Bănescu” la ediţiile precedente ale concursului.

2. Lucrările se trimit în perioada 1-30 aprilie 2014. Acestea se vor trimite pe adresa doinabanescu@yahoo.fr şi vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor şi un curriculum vitae al autorului, în care se va specifica:
– numele şi prenumele autorului;
– locul şi data naşterii, adresa completă cu numărul de telefon mobil şi adresa e-mail.

3. Fiecare participant se poate înscrie în concurs cu maximum 5 (cinci) poezii.

4. Lucrările vor a intra în patrimoniul Concursului național de poezie ,,Constantin Virgil Bănescu”.

5. Laureaţii vor fi anunţaţi cu o săptămână înainte , pentru a fi prezenţi la Zilelele de poezie și la festivitatea de premiere, care vor avea loc la Târgovişte, în zilele de 30 şi 31 mai 2014. În cadrul Zilelor de poezie se vor organiza expoziţii, recitaluri de poezie, dialoguri literare, ateliere de creaţie, lansări de carte, întâlniri cu personalităţi din lumea literară, vizite la:
- Complexul muzeal Curtea Domnească;
- Muzeul tiparului și al cărții românești vechi;
- Muzeul scriitorilor târgovisteni;
- Casa atelier “Gheorghe Petrașcu”;
- Muzeul de Artă;
- Casa atelier “Vasile Blendea”;
- Muzeul regional de istorie (Galeriile Stelea);
- Muzeul național al Poliției Române.
Organizatorii asigură masa, cazarea şi cheltuielile de transport premiaților (bilete tren – clasa a doua).

6. Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.
Președintele juriului este scriitorul Octavian Soviany.

7. Lucrările, dactilografiate, vor fi trimise pe adresa:
- doinabanescu@yahoo.fr;
- telefon fix: 0245-210732;
- mobil: 0724-528425.

8. Participanţii vor primi confirmare de primire a lucrărilor trimise spre jurizare.

Mulțumim celor care aleg să ne fie alături.
,,aici totul e într-adevăr luminat / iar lumina nu dispare” – Constantin Virgil Bănescu – Jagrat

Noutăţi

* A apărut "Levure Litteraire"(4), număr în care sunt prezent cu câteva poeme traduse în limba germană de Ernest Wichner.
* Octavian Soviany a publicat recent Cinci decenii de experimentalism, în două volume, Lirica ultimelor decenii sub comunism şi Lirica epocii postcomuniste (unde am fost inclus, la capitolul Asianicii, manieriştii, fantaştii, vizionarii.)

O frază, un vers, o carte (XXII)

Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis, ed. Cartea Românească, 2011, pag. 370-372.

(fragment)

"Tocmai le arătam oaspeţilor lui Schmoll o scamatorie banală învăţată de la Mamulos, când am observat în uşa salonului silueta mlădie a unui bărbat a cărui faţă era acoperită cu o mască neagră de catifea. Fracul de o croială desăvârşită, acul de cravată care valora o avere, inelele ce străluceau în degetele sale subţiri şi molatice arătau fără greş cât de presus se afla acest musafir apărut de neaşteptate faţă de vizitatorii obişnuiţi ai austriacului.
Apariţia necunoscutului nu i-a scăpat de bună seamă nici gazdei, pe a cărei faţă boţită de maimuţoi am văzut aşternându-se mai întâi o uluială teribilă, apoi, cu mişcările sale împiedicate, Schmoll începu să facă nişte plecăciuni caraghioase în direcţia oaspetelui străin şi deschise gura, pregătindu-se să rostească pesemne un cuvânt de salut. Zelul său fu curmat însă de un gest molcom, femeiesc aproape, al neconoscutului, care îşi duse arătătorul la buze, dând de înţeles că ar dori ca prezenţa lui să treacă puţin observată şi se strecură într-un colţ mai întunecat al salonului, unde marginea roşie a unui fotoliu primi povara trupului său graţios.
La un semn al lui Schmoll mi-am continuat numerele de scamatorie.
Îmi dădeam însă seama că bietele pehlivănii pe care le deprinsesem prin maidanele şi casele de petrecere ale Salonicului nu se mai potriveau, era nevoie de ştiinţa tainică a Kabalei pentru a atrage atenţia musafirului (în care îl bănuiam pe ocrotitorul meu necunoscut) şi un gând năstruşnic îmi fulgeră creierii. Mi-am încordat aprig voinţa, am chemat în gând ajutorul unor puteri nevăzute al căror nume de spaimă îmi fusese dezvăluit de Aleppo Aleppi, apoi am făcut cîteva pase magnetice în direcţia pianului uriaş de concert. Clapele acestuia se puseră de îndată-n mişcare, scoţând sunetele pline de voioşie ale unui cântecel săltăreţ, pe urmă din cutia întunecată a sculei de muzică începură să se audă nişte bubuituri înfundate, iar, după câteva momente, ieşi de acolo un motan mare şi negru, care, sub privirile stupefiate ale musafirilor, se ridică dintr-o dată în două picioare şi se apucă să danseze.
De sub masca neagră de catifea răsunară în salonul lui Schmoll hohotele cristaline de râs ale necunoscutului.
Atunci motanul se apropie de musafir, îi înhăţă, cu o mişcare îndemânatică, acul de cravată pe care mi-l strecură între degete, apoi se făcu mic şi dispăru într-unul din buzunarele enorme ale fracului gazdei.
Am pus acul de cravată pe marginea unui gheridon şi am suflat asupra lui de câteva ori.
Acul se transformă într-o mică bulă de aur, care crăpă drept la mijloc, lăsând să se ivească tulpiniţa fragedă a unei plante. Tulpiniţa creştea văzând cu ochii şi începu să dea frunze, iar în curând se transformă într-un pomuleţ de aproape un metru, în care se iviră mai întâi nişte flori galbene, apoi nişte fructe aurii de mărimea unei alune. Am smuls unul dintre aceste fructe cu vârful degetelor şi i l-am dus musafirului necunoscut, rugându-l să-l ţină în podul palmei şi să sufle asupra lui.
Necunoscutul se prinse în joc.
Atunci fructul crăpă în două şi din el izbucni un fuior de fum ce începu să se închege, luând forma unei femei nu mai înalte de două sau trei degete, ce îi făcu musafirului câteva plecăciuni, apoi îşi îndreptă braţul subţire de abur spre marele policandru care lumina salonul lui Schmoll.
Lumina se stinse, apoi se aprinse din nou.
Iar când lumânările începură să-şi reverse iarăşi lumina lor palidă prin colţurile salonului, oaspeţii putură să bage de seamă că pomuleţul cu fructe aurii dispăruse, iar în palma larg desfăcută a necunoscutului strălucea acul de aur, pe care acesta şi-l prinse în cravată cu o mişcare domoală, apoi se ridică în picioare şi începu să aplaude.
Aplaudară şi ceilalţi oaspeţi, tare şi îndelung, iar Schmoll se repezi la mine şi prinse să-mi scuture mâna cu atâta putere încât ai fi zis că vrea să mi-o smulgă din umăr, urlând că acesta fusese cel mai strălucitor număr de magie pe care îl văzuse în viaţa lui.
Mă simţeam stors de puteri, iar genunchii îmi tremurau, căci nu-mi mai supusesem niciodată până atunci voinţa unei asemenea încordări, care tulbură uneori mintea până aproape de nebunie şi istoveşte trupul în aşa măsură încât poate fi urmată de leşinuri şi chiar de paralizii trecătoare ale mădularelor.
Adunându-mi ultimele resturi de vlagă, am izbutit totuşi să schiţez o reverenţă în direcţia necunoscutului, care, pregătit de plecare, mă privea acum din uşa salonului, de sub borurile pălăriei înalte, pe care şi-o ridică uşor, înainte să dispară în întunericul coridorului, răsplătindu-mă cu un salut discret, în care mi s-a părut, nu ştiu de ce, că ghicesc promisiunea unei revederi destul de apropiate.
.............................................................................................

Patruzeci şi opt de ore a durat somnul greu care m-a cuprins imediat ce, ignorând entuziasmul stârnit de numărul meu de magie, am reuşit să mă strecor în camera mea.
M-am trezit cu gura uscată de o sete năpraznică şi cu mădularele amorţite. Nici nu m-am atins de tava încărcată cu bunătăţi pe care austriacul se grăbi să mi-o aducă la pat, însoţită de strâmbăturile lui caraghioase de admiraţie.
După ce am deşertat pe nerăsuflate două carafe de apă, i-am spus lui Scholl că am trebuinţă să respir puţin aer proapăt şi fără să-i mai cer permisiunea, aşa cum fusesem obişnuit să fac în ultima vreme, am ieşit în oraş. Simţeam nevoia să-mi adun gândurile şi să-mi limpezesc mintea, căci vizita ocrotitorului meu îmi stârnise în cuget tot soiul de nelinişti şi întrebări. Cine putea să fie bărbatul acela misterios, care găsise de cuviinţă să-şi facă ascunsă înfăţişarea şi faţă de care gazda mea părea să nutrească un respect fără de margini? Din ce pricini mă bucuram oare de favorurile acestui oaspete enigmatic, ale cărui podoabe şi a cărui ţinută trădau, fără urmă de îndoială, o naştere foarte sus-pusă? Ce legătură putea să existe între bună-voinţa pe care mi-o arăta ocrotitorul necunoscut şi urzelile puterii ce mă însemnase şi mă ţinea între iţele ei, acea putere care îi număra fără doar şi poate între mădularele ei atât pe austriacul cel caraghios cât şi pe Aleppo Aleppi?"

Sfântul Ioan Groșan

Celan scria în poemul "Fugă macabră" moartea-i un meșter german, albaștri i-s ochii, făcând referire directă la criminalul regim fascist antisemit din vremea lui Hitler. Oare pentru o anonimă victimă din timpul lui Ceaușescu, dacă ea a existat cu adevărat, ce înseamnă denunțătorul ei, dacă sigur există?

Cu riscul de a mă arunca într-un cumplit marasm, absolut gratuit, afirm din capul locului că nu împărtășesc opinia niciunuia dintre aceia care îi iau apărarea prozatorului Ioan Groșan, în adevărate abluțiuni, Octavian Soviany, Radu Vancu și Stoian G. Bogdan etc., după cum nici nu beatific informația publicată de ziarul Adevărul, respectiv firavele câteva fișe de dosar de colaborare cu Securitatea a acestui prozator excepțional.

Nu spun că Groșan trebuie pus la stâlpul infamiei, dar să fie transformat peste noapte într-un fel de victimă a regimului ceaușist și, transferat, să ajungă într-un plin proces de canonizare acum, mi se pare nepermis.

Totuși, semnătura lui Groșan de pe angajamentul cu Securitatea și acceptarea numelui de informator, Radu Greceanu, au fost confirmate de prozator. Cum să fie înțelese acestea doar ca o simplă greșeală a unui tânăr de numai 19 ani, care tocmai izbutise admiterea la Facultate, în 1974, sau că nu se putea altfel?

Cred că lucrurile trebuie cântărite fără patimă și, mai ales, fără adorație [update, a se citi empatie]. Rațiunea trebuie să fie, în astfel de cazuri delicate, excepția și nu regula, dacă e să parafrazez dintr-un prozator poate la fel de bun ca Groșan, Carlos Fuentes.

Fotografii. Marché de la poésie

foto: Alina Ţârcoman

O cronică de Octavian Soviany în Poesis International nr. 2, septembrie 2010

Frumuseţea care nu întristează

Volumul antologic “:până mereu” ne permite o privire de ansamblu asupra liricii lui Gabriel Daliş, poet cu o evidentă individualitate artistică, al cărui discurs puternic personalizat reuşeşte să evite locurile comune ale douămiismului. Indiferent la ultimele mode poetice, acest autor de o rară discreţie, care a reuşit multă vreme să treacă aproape neobservat, scrie o poezie mereu egală cu sine (de unde caracterul perfect unitar al recentei sale antologii) din care lipsesc decorurile mizerabiliste şi accentele de reportaj autobiografic (atât de frecvente la colegii săi de promoţie), substituite prin aglutinări imagistice neobişnuite ce se constituie în viziuni pline de stranietate, care amintesc uneori (în spiritul, dar nu şi în litera lor) de procedeele configurative ale oniricilor.
Căci, pe urmele lui Baudelaire (evocat de altfel în admirabilul poem brăţări), Gabriel Daliş pare să mai creadă încă în capacităţile imaginaţiei de a face concurenţă realului; el nu transcrie reportericeşte experienţe de viaţă, nici nu apelează la confesiunea impudică şi netransfigurată, ci, cu migala unui meşter de mozaicuri, încearcă să descopere echivalentul imagistic al stărilor sale lirice, uneori cu rafinamente de vechi şi încercat caligraf, pornit (aşa cum singur o spune într-un poem) pe urmele “frumuseţii care nu întristează”. În felul acesta, trăirea se sublimează, îşi pierde o parte din încărtura de tenebros, iar ontologicul devine în felul acesta estetic. Deoarece fondul sufletesc din care se nasc viziunile lui Gabriel Daliş e unul anxios, traversat de spaime şi frisonări dureroase: chiar şi peisajele paradisiace pe care le configurează poetul sunt întunecate brusc (ca la Trakl) de apariţia unor prezenţe neliniştitoare: “:după dragoste a plouat o noapte/ animale se adăposteau sub cele mai mari frunze/ de pe pământ/ verzi râurile printre arbori – / va trece norul, iar roua o vom culege argintie încă/ pentru pui// sare iepurele în lăstăriş/ întunecată e blana lui de melancolie// însă nori grei nu încetau să apară/ dintr-un cer superior/ terasă umedă, folie peste lume” (evoluţie). Obiectele pot dobândi, în această lume care e mereu într-un echilibru fragil (“rezemată de ploaie”), pare mereu gata să se destrame, o ciudată ostilitate (“numai diavoli/ râdeau pe covor/ eu îi vedeam culcat pe salteaua de sânge/ cum dintele alb vede carnea prin muşcătură”) iar viziunea se converteşte într-un coşmar, imaginile lui Daliş fiind, din momentul acesta, veritabile hieroglife ale unei anxietăţi superlative: “:dar ce aleargă această femeie desculţ/ la curtea regelui cu capul în spânzurătoare?/ părul ei – un picior de pod/ gâtul ei – un picior de pod/ casa ei – un picior de pod/ numai ochii ţin frânghia de care a fost spânzurat/ planul regelui// se opreşte înfăşurată cu viţă de vie/ scheletică/ impură/ vopsită cu sânge dintr-un rest./ ca să nu fie privită, nu va privi/ va dormi mereu imaginându-se” (inefabil). Într-un asemenea univers ostil, mişcarea firească a eului va fi una de repliere, astfel încât, în poezia lui Gabriel Daliş, personajul liric e mereu în căutarea unui spaţiu ocrotitor, a unei incinte securizante, cu evidente conotaţii materne: “:de cînd visez îmi cad dinţii/ zâmbetul stă pe o masă plină cu cărnuri acum./ deseori mă uit la câte un soare rotund/ şi aproape cred că e dimineaţă,/ ca la un om dispărut pe care l-am găsit numai eu./ mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” (tot mai departe). Fuga de lume, dar şi de propriile sale viziuni coşmareşti, îl conduce pe poet la tema regresiunii în vegetal, dominată de imaginea obsesivă a copacului, iar eul dobândeşte acum (în spirit suprarealist) ipostaza omului-arbore: “:o nouă vreme în singurătate/ spre necunoscut,/ copac fără urmaş pe un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (pagină). Alteori această mişcare de repliere vizează un trecut incert, arcanele unei memorii anonime: “:sunt memoria unui demult dispărut/ deşi mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine// să mai cred în frumuseţea care nu întristează?” (cabluri IV). De fiecare dată însă evaziunea din realul lucrurilor şi al viziunilor conduce la conştiinţa unei teribile solitudini, canalele de comunicare cu ceilalţi sunt suspendate, iar poemele nu întârzie să transcrie tribulaţiile unui spirit singuratic, ulcerat până de impactul cu lucrurile şi semnele: “:sunt atât de singur încât aş putea să mă privesc/ din faţă, din spate, de deasupra,/ de sub pământ/ atât de rătăcit şi de rostogolit/ ca un ghem care coboară în lume/ să sugrume, să sufoce, să spintece” (absconditus). În ciuda unor asemenea trăiri paroxistice, ce intersectează uneori, mai mult sau mai puţin accidental poezia lui Daliş, această lirică evită însă în general clamorile şi gesticulaţia în exces, e pudică, şoptită, mizează mult mai mult pe sugestie decât pe mărturisire. O anumită rigoare a construcţiei, concizia expresiei, punerea între paranteze a excesivului de orice natură, cultivarea migăloasă a formelor dau impresia unui soi de neoclasicism destul de rar în poezia româneacă actuală. În ciuda trăirilor tenebroase din care se nutreşte această lirică aparţine astfel, paradoxal, unui spirit solar, care mai crede încă în echilibru şi armonie.

Poezia e la...Sărăţel

In gară la Sărăţel. De la stanga la dreapta. Gabriel Daliş, Marius Chivu, Octavian Soviany, Cristi Cotarcea, Tiberiu Troncotă, Nicolae Tzone.
Foto: Luiza Vasiliu

Dubla invitatie la poezie (si proza)

Va invit la prima mea lectura de poezie la Cenaclul Euridice, miercuri, orele 18.00, la Biblioteca Metropolitana, sala "Mircea Eliade".

Voi citi impreuna cu Dumitru Badita, intr-o intalnire organizata si moderata de Stefania Mincu, Octavian Soviany si Felix Nicolau.

Nu uitati insa de o noua editie a Clubului de lectura "Institutul Blecher", unde autori din provincie, pe care riscati sa-i vedeti rar, vor veni sa citeasca in Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, incepand cu orele 18.30.

Din cauza ca evenimentele acestea se suprapun, cronica editiei XXI a Institutului Blecher va fi scrisa de alta persoana.