O cronică de Violeta Savu, în revista Ateneu/ nov-dec 2011

Gabriel Daliș și liricul senzorial

Antologia „: până mereu” cuprinde poeme reprezentative din cele patru volume publicate anterior de Gabriel Daliș şi cinci poezii inedite. Apărută în 2010 la Editura „Charmides”, cartea are un aspect grafic deosebit, o contribuţie la aceasta având şi artista Ana Toma, prin ilustraţiile sale delicate şi rafinate.

Gabriel Daliş cultivă expresiile poetice lapidare, în care reflectă stări senzitive ale eului, trăiri de o intensitate nu de puţine ori sufocantă. Că poetul simte enorm şi vede monstruos, dincolo de materialitate, suntem avertizaţi încă de la deschiderea cărţii: „apropie-te, vezi. Nu sunt din carne!” Tăcerile lui sunt magnetice, solitudinea poate fi o aparenţă, o artă a disimulării ce poate camufla, în mod straniu, un posibil caracter ubicuu: „: am venit în casa ta să tac/ să ai şi tu de cine te ascunde începând de astăzi./ să punem punct, să tragem o linie,/ o linie groasă de cocaină/ de la uşă până la o fereastră.” Simţindu-se pierdut într-un spaţiu vital ce rămâne slab conturat, dominat de angoasă, de tristeţe şi singurătate, asfixiat de propria fragilitate, poetul îşi divulgă firea retractilă. Şi totuşi, mişcările lui regresive nu sunt ale unui învins, ci ale unui supravieţuitor. Aceasta ne-o indică inclusiv ciudata formă a titlului cărţii, unde un semn de punctuaţie devine semn grafic cu valoare de simbol al infinitului. Parcă auzim întrebarea formulată doar în gând, Până când speri, până când fiinţezi, până când crezi în poezie? „: până mereu” – cade abstract şi grav răspunsul.

Conjunctivul „să” din poemul inedit „lampa” divulgă dorinţa ascunsă de a trăi dragostea la intensitate maximă, cu renunţări de sine şi cu o pasiune ce s-ar confunda cu posesivitatea dacă finalul nu ne-ar prezenta un iubit al cărui trup a devenit imponderabil: „: să-mi dărâm casa,/ să sugrum animalele în ogradă cu palmele.// să mint o femeie până mă va iubi mult/ să o leg de un zid/ să-i tai cu o foarfecă părul/ să-i omor lişiţele cu o lopată/ să-i bat obrazul cu scuipat/ rece.// apoi să mă aşez/ pe jos/ cum se aşază şi praful pe o lampă/ aprinsă.” Poetul se apără de propria vulnerabilitate prin scurte accese de agresivitate. Fragilitatea este generată de o sensibilitate ieşită din comun, care îl „leagă” într-un mod supranatural de emoţiile celor din jur, după cum reiese şi din poemul cu accente suprarealiste „despre friabilul gabriel daliş”: „: trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure./ destul oboseala s-a dezlegat ca nişte cabluri de lift în trupul meu./ să ştii – m-au prins toţi oamenii./ infinitul s-a prăbuşit peste baraca siretului,/ caii din abator s-au ridicat fără copite pe mese./ de ieri am casa cu acoperişul/ sub pământ/ în lunca wisteria./ mai vino cu cineva.” Autorul preferă aluzia, sugestia şi amestecul de cald cu rece, suprapunerea între unicitate şi dualitate, sentimentul agonicului nu se disociază de cel al extazului.

Un volum în care poetul utilizează ceva mai mult metafora şi alte figuri de stil (inclusiv personificarea) este „Copacul fără urmaş” unde este relevată identificarea simpatetică a poetului cu natura. Şi aici întâlnim o neobişnuită materializare a suferinţei dar şi pasaje mai optimiste, solare.

În review-ul de pe coperta IV, Radu Vancu afirmă: „În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (...), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii.”

Admirabilă mi se pare în poezia lui Gabriel Daliş înclinaţia de a nu transmite neapărat mesaje, ci stări. Chiar şi atunci când vizualul prinde temporar o dominantă, miza poeziei rămâne senzaţia.

Notă: articol publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie 2011, p. 5 (face parte din comentariul "Două cărţi, doi poeţi: Marin Mălaicu-Hondrari şi Gabriel Daliş.

Grupaj de poeme în "România Literară"

Poemele: lagăr, supraveghere, trenul din roman, teritoriu, distrugerea, următorul și pândă au apărut în numărul curent, 46, al României Literare, pagina 17.

De asemenea, în numărul 47 al aceleași reviste, cuvinte mult prea frumoase despre interviul meu din Observator Cultural (nr. 600, pag. 21.)

"Un portret al artistului la tinereţe

În OBSERVATOR CULTURAL (nr.342, din 10-16 noiembrie), un cristian publică un interviu cu poetul Gabriel Daliş. Dialogul celor doi ne-a atras atenţia prin firescul şi sinceritatea confesiunii. Iată ce spune Daliş despre mutarea sa din provincie la Bucureşti: „Venirea mea la Bucureşti a însemnat însă o schimbare de paradigmă. Munceam foarte mult într-o ţară străină numită Bucureşti, de care mă apropia doar aceeaşi limbă pe care o vorbisem şi acasă. În rest, puteam să mă consider un cetăţean străin, departe de ţara mea. Aici mi-am făcut un anturaj frumos, apoi am început să călătoresc, dacă nu ieşeam din ţară o dată la trei luni simţeam că nu mai sunt bun de nimic. Mai târziu, când voiam să găsesc ceva cu adevărat frumos în viaţă, n-am mai găsit pentru că nu mai scriam. Deloc. Bucureştiul m-a descurajat teribil. Şapte ani nu mi-a publicat absolut nimeni nici un rând, nu am citit în nici un cenaclu, nu am avut nici o lectură, singura mea ieşire erau site -urile literare de mâna a treia, unde orice amator putea să-şi publice tâmpeniile.” Din această pagină reies limpede frământările, îndoielile, asumarea eşecului, dar şi credinţa în literatură, toate atribute proprii poetului/ scriitorului autentic (aflat la început de drum şi nu numai) şi, de aceea, interviul poate fi privit ca un convingător portret al artistului la tinereţe. "

Interviu în "Observator Cultural"

în numărul curent (600). Mulțumesc, un cristian. Foto: Gabriel Pahonțu.
Interviul aici.

Tradus în limba germană

[În numărul 5 al magazinului literar Poesis International, am apărut cu câteva poeme (trei din : până mereu și două inedite), traduse în limba germană de Ernest Wichner, într-un grupaj realizat de Institutul Goethe din București. Pentru pedanți, voi posta doar versiunea poemelor în limba germană. Poemele selectate (în casa ta, autoportret, lampa, distrugerea și aprilie) consider că sunt suficient de cunoscute în versiunea românească pentru a nu o relua aici. Totuși, poemele bilingve pot fi găsite pe blogul oficial Poesis International, pag. 108-109. ]

bei dir zu hause

für Horaţiu

: ich bin zu dir nach hause gekommen, um zu schweigen
damit auch du von heute an jemanden hast, vor dem du dich
verstecken kannst.
damit wir einen punkt machen, eine linie ziehen,
eine kräige linie aus kokain
von der tür bis zu einem der fenster.
soll ich mich ausziehen und von der pförtnerinüber
den hohen zaun hinweg einen anderen brief verlangen?
es ist nicht die wärme eines busens unterm kinn,
auch nicht im schubfach mit den löffelchen, noch in
irgendeinem buch,
oder wenn ich unter den stühlen schwimme, verdeckt mit
weichen daunendecken, sprechenden.

selbstporträt

: immer blinder werde ich, wenn von menschen die rede ist.
sehe nichts als alte fenster wie sie aus den wänden
fallenauf enge gassen
voll anderer leute.
es ist, als wäre ich ein wiedergeborener,
auf einem vordach erwacht.
in mir selbst bin ich zur gestalt geronnen
wie das blut unterm sturz,
ich schlafe in einem beängstigenden und tiefen bett,
und da ist kein traum, und auch nichts waches.
gerne versteck ich mich
und suche gerne,
bin wie ein großer weißer hund,
der eben erst gefunden wurde

die lampe

: mein haus einreißen,
das vieh im hof erwürgen
mit bloßen händen.

eine frau belügen bis sie mich liebt
sie an eine mauer fesseln
ihr mit der schere die haare abschneiden
ihre blässhühner mit der schaufel erschlagen
die wangen ihr mit kaltem speichel
hauen.

dann mich niederlassen
auf dem boden
wie sich der staub niederlässt
auf einer lampe, die
brennt.

vernichtung

: und habe auch knochen
und diese so einerseits
und ich so andererseits
und finger die kleben aneinander
und esse mit der hand.
und bewege mich immer leichter
und verschwinde mitunter sogar
und tagelang findet mich keiner mehr.
und bin eingemischt ohne dich
und weine in tiefe schüsseln.
und bin es gewohnt entweder du oder ich zu sagen
und entweder du oder ich zu verteidigen
und zu erscheinen entweder du oder ich
und alles ausschalten.
und sage schnell wörter die man nicht hört
und schreibe schnell nur wörter die man sehen kann
und zünde sie an
und höre manchmal auch zu wie das messer gezückt wird.

april

: bin nun öfter mal da wo
ich keinesfalls sein will,
an alle häuser gelehnt
auf je einem stuhl.
wo ich meine man könne mich nicht hören.
ich rannte hinauf.
zählte 99 meter und
stürzte
heute morgen.
bin ganz schrecklich allein seit
heute morgen.
aber ich konnte noch jeden winter
so verweilen.

O cronică de Mihail Vakulovski în Tiuk!, nr.30/2011

Pînă mereu

Dacă V.Leac îşi începe poeziile cu (sau după) punct, poemele lui Gabriel Daliş pornesc la drum numai după două puncte (:). „:Pînă mereu” de Gabriel Daliş e o antologie de autor Gabriel Daliş, doar că una descrescătoare, cum ar veni, volumul începînd cu cîteva poeme inedite, apoi urmînd selecţii din cele patru cărţi ale sale de pînă acum: „Copacul fără urmaş” (2005), „Chip Împreună” (1999), „Întoarcere acasă” (1998) şi „Semnale de sîmbătă” (1996). O antologie ce vine la fix pentru Gabriel Daliş, care, ca mulţi alţi scriitori încă tineri, pînă acum publicat doar la edituri mai puţin cunoscute, aşa că volumele lor au fost de negăsit. „:Pînă mereu” e o carte în care Gabriel Daliş se ascunde la vedere, ca-n „autoportret” („îmi place să mă ascund / îmi place să caut / sunt ca un cîine mare şi alb / abia găsit”). Chiar din primele poezii ale cărţii îţi dai seama că Gabriel Daliş nu seamănă cu nici un coleg de-al său de generaţie, de fapt… din primul rînd te-ai convinge de asta („:am venit în casa ta să tac”), dacă nu s-ar deosebi de ceilalţi „douămiişti” în primul rînd datorită stilului, a formei, şi abia apoi din cauza fondului. Gabriel Daliş… tace mult în poezie, însă tace asurzitor, poemele sale – scurte, exacte şi foarte bine şlefuite – reuşesc să creeze o stare alarmantă, explozivă, o atmosferă foarte încărcată emoţional. Gabriel Daliş e cumva singular şi pentru că el nu-şi trage seva poetică de aici şi acum, din realitatea pe care o trăim, ci din acel copac simbolic din alte vremi, pe care l-a dosit în poemul „Splendori”, care apare repetitiv în „:Pînă mereu”. De fapt, Gabriel Daliş se autodefineşte mai frumos decît l-ar caracteriza cel mai bun critic literar: „parcă aş fi un zid rămas dintr-un vis”, „sunt / o goană între două clipe / și am ființa tremurată / și nu vorbesc”, „sunt memoria unui demult dispărut, / deşi mă simt fără corp / devin atît de amplu încît uit de mine”, „fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mîncat / şi-a adormit îmbrăcată”, „mie întotdeauna mi-a fost teamă / de micile dezastre”, „oxigenul e singura mea realitate”… Un poet reflexiv în vremuri tranzitive, cum îl caracterizează Radu Vancu pe coperta a IV-a, un poet interesant care se pare că şi-a găsit stilul încă dinainte de a debuta în volum, ineditele fiind construite la fel ca şi poeziile din celelalte cărţi ale sale şi dacă Gabriel Daliş n-ar fi specificat că textele fac parte din cărţi diferite, cititorii ar fi citit antologia ca pe o carte bine închegată.

Gabriel Daliş, „:Pînă mereu”,

Ed. Charmides, 2010

Sursa: Tiuk

O cronică de Virgil Rațiu în Mesagerul de Bistrița

": până mereu", poeme de Gabriel Daliș
- Editura Charmides, Bistrița.

Gabriel Daliș a publicat până în prezent patru cărți de poezie: "Semnale de sâmbătă", Suceava, 1996 (Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni); "Întoarcere acasă", Iași, 1998; "Chip Împreună", Iași, 1999 (Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni); "Copacul fără urmaș", Iași, 2005. Prezentul volum, ": până mereu", este o antologie care cuprinde selecții din plachetele amintite și cinci poeme inedite.

Nu știu la ce generație de poeți se înscrie Gabriel Daliș (n. 1978), nici nu cred că interesează acest aspect, dar cu siguranță se aliniază în excelența ascendența poetică deschisă de Emil Botta, din care a "curs" apoi Mihai Ursachi, din care s-a desprins și curge încă pe aceeași linie Nichita Danilov. Nu obișnuiesc în comentarii la lirică să aproprii de autorii comentați comparații, dar pentru Gabriel Daliș o astfel de companie nu poate decât să-l facă și mai distins, după cum și este în poezia sa.

Gabriel Daliș ar putea fi un poet serafic, dar în niciunul dintre versurile lui nu am întâlnit termenul "înger". El ar putea fi si un liric scandalos, "cu mușchi lirici", cum pare că e moda astăzi, dar termenii sânge, sfârtecat, latrat, ruptura, zdrobit, carne, spinteca apar în sintagme și metafore improprii unui "furios", a unui furibund. În acest sens, "lumile" lui Gabriel Daliș par cărnoase, dar mireasma lor este de fân de munte, de tărâm râvnit, cautat cu ardoare: ": tufa compactă de mărăcini,/ amalgam de flame,/ cocoșul de munte pe un pisc ferit -/ ah, umbre solare.// sarpele ca un cablu și chipul/ desfigurat de boala/ transmit lumini -/ viitor prin crengile cu miros de bătrân,// atât deocamdată./ celălalt tărâm e cu ploi,/ niciodată nu s-a vorbit cu un om de acolo." (p.39)

Gabriel Daliș ar putea fi așezat cu versurile sale în ireal, ca de pilda în microciclul "cabluri, I, III, IV, V" - pp.23-26. Iată introducerea (***): ": în toate nopțile/ copacul din închipuire/ va fi rasaritul". "cablu IV" evocă un tărâm oniric, deși tărâmul are corp: ": sunt memoria unui demult dispărut,/ deși mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine.// să mai cred în frumusețea care nu întristează?// spune să mor copil,/ cu ochii și oasele cutreierate./ primul tremur apără,/ prima îmbrățișare stinge". "cabluri III", este poemul care da si titlul antologiei: ": nu pot uita/ visarea lângă ocean,/ nici frumusețea.// de la cinci dimineața până mereu sunt/ o goană între două clipe/ și am ființa tremurată/ și nu vorbesc".

O poezie pătrunzătoare care, în ciuda dezlănțuirilor, este atent controlată în numele unei anumite viziuni. (Redactor de carte este Claudiu Komartin, concepția grafică Ana Toma.)

16.08.2010

O cronică de Grațiela Benga în Orizont, nr.2/2011

Arderi

Puţini, prea puţini iubitori de poezie îl cunoşteau pe Gabriel Daliş, înainte de publicarea volumului : până mereu (Editura Charmides, 2010). Sucevean cu studii de economie şi teologie la Bucureşti, Gabriel Daliş debutase în 1995, cu un grupaj de poeme în „Bucovina literară”. Era încă adolescent. Un an mai târziu i-a apărut prima carte, Semnale de sâmbătă, pentru care a obţinut Premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Au urmat Întoarcere acasă (1998), Chip Împreună (1999) şi Copacul fără urmaş (2005), cărţi care ar fi avut destule de spus la vremea apariţiei lor, dar care au rămas cu totul necunoscute. A fost nevoie ca o editură bistriţeană să publice o antologie, pentru ca poemele lui Gabriel Daliş să ajungă la cititori.
: până mereu cuprinde poeme selectate din primele patru cărţi ale lui Gabriel Daliş, la care se adaugă cinci creaţii lirice inedite. Surprind, de la bun început, eleganţa şi maturitatea vocii unui poet care nu se sfieşte să-şi asume reflexivitatea distinctă, într-un peisaj liric în care agresivitatea şi visceralizarea limbajului, efluviile psihedelice, dezabuzarea şi cinismul au ocupat de multe ori prim-planul. Deşi trăieşte în raza neoexpresionistă, poezia lui Gabriel Daliş e altfel – respiră prin spaime, prin strigăt, prin sânge, dar se exprimă prin esenţializare sobră, convertind arderea interioară într-o coborâre spre intimitatea abstractă a lirismului. Versul înregistrează cu acurateţe seismografică frământările şi neliniştile unei conştiinţe pentru care trupul nu e carne, ci nerv : „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”, stă scris ca epigraf al cărţii. Şi chiar dacă rămâne, într-un anume fel, credincios pământului, trupul e fidel mai ales sensului care se împlineşte în el.
Gabriel Daliş trăieşte într-un timp pentru care sensibilitatea e un semn categoric al bolii şi al ratării. În aceste condiţii, a fi în lume înseamnă a trăi drama însingurării. Omul nu există prin ceilalţi, ci e redus la sine - „ : sunt tot mai orb când e vorba de oameni./ văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se/ din pereţi/ pe străzi înguste/ pline de ceilalţi oameni./ par un înviat/ trezit pe o streaşină./ m-am închegat în mine/ ca sângele sub o căzătură,/ dorm într-un pat înfricoşător şi adânc/ şi niciun vis şi nicio parte trează./ îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut/ sunt ca un câine mare şi alb/ abia găsit.” (autoportret) Elementul simbolic al deschiderii (fereastra) devine parte a năruirii reverberante, extinzând semnul neantizării la o lume de himere. Însă, deşi însingurarea amplifică până la insuportabil oboseala şi vulnerabilitatea unei fiinţe care vede apropierea dezastrului, se presimte, în acelaşi timp, existenţa unui echilibru prealabil al lumii.
În : până mereu se decelează un continuu exerciţiu al spaţierii, ce implică în primul rând capacitatea de a provoca metamorfoza straturilor eteroclite ale lumii în cristalul frumuseţii poetice. Aşezat în umbra şi lumina singurătăţii sale, autorul se propune lumii aşa cum e, cu vulnerabilitatea lui extremă, cu structura lui esenţialmente friabilă, dar şi cu postura suverană a unei conştiinţe creatoare, reflectată pe o pagină - „...copac fără urmaş pe-un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă.” Spaţiul emulaţiei estetice derivă dintr-o substanţă profund existenţială, fiind, totodată, şi unul cu precădere nou, ivit din înregistrările unei retine asociativ-imaginative. Căci imaginea nu e reală, ci rezultat al fanteziei şi al remodelărilor produse de o conştiinţă care izbuteşte să-şi păstreze, uimitor, puritatea. Developând figuri ale spaţiului, cadrele împlinirii vegetale (copacul), acvatice (oceanul, lacul) şi cosmice (ploaia, soarele) mărturisesc de fapt intensificările trăirii însingurate, cu crizele ei de melancolie şi de angoasă, cu starea ei reală de epuizare, dar şi cu miracolul pe care tot ea îl imaginează. Având, în poemele lui Gabriel Daliş, o tulburătoare paletă sugestivă, copacul şi ploaia se convertesc în embleme ale intervalelor, ale pasajelor dintre realităţi. Sunt amprente de verticalitate într-o lume care preferă scenariul normativ în locul desfăşurării transfiguratoare. Or, aceste urme ale verticalităţii îi provoacă poetului un pătrunzător sentiment al dependenţei, care nu creşte neapărat din fragilitatea lui constitutivă, ci din intuiţia unui dialog care se poate purta, dramatic, şi prin ascundere.
Uneori, hipersensibilitatea poetului asociază alteritatea cu o prezenţă agresivă de care trebuie să se protejeze, mai degrabă din nevoia de a-şi continua căutarea, decât din teama trezită de o ameninţare probabilă. Spaimele lui Gabriel Daliş sunt tulburi, vin din spaţiul enigmatic şi imperativ al posibilului, nu din liniile certe ale realităţii. Umblând prin singurătatea sa, atinge o stare-limită. Totul în jur există întru singurătate şi fiecare segment al existenţei îşi revelează adevărurile dureroase. Alteritatea e spectrală, dispersându-se în „grămezi de singurătăţi lângă pod” (cuplu), adăpost nu se găseşte nicăieri, de vreme ce până şi lumea potenţială stă sub pecetea neliniştii şi a însingurării - „ : mă scutură de umeri/ din fiecare somn abia sosit/ mă trezeşte/ sunt o piele zdrobită.// îmbrăţişarea mi se pare acum/ un întuneric între pat şi pernă.” (spaimă)
Fascinaţia purităţii şi gustul pentru esenţele tari fac ca poezia lui Gabriel Daliş să se scuture de toată zgura imanenţei. Rămân elementele primare şi sentimentele autentice, din care se aude firesc răsuflarea vieţii şi a morţii. Nu se intră în poezie fără a fi simţit propria ta pieire pare a spune un poem (cotidian), nu se cunoaşte materia primă a lirismului fără a fi zăbovit într-o stare extremă şi totală de însingurare (lampa). Pentru Gabriel Daliş, poezia presupune o sfâşiere chinuitoare, o ruptură lăuntrică prin care destrămarea lumii, în loc să se amplifice, lasă loc unei posibile restaurări. Sau unui miracol – chiar dacă precar, greu de suportat, dificil de înţeles - „ : am scris poemul. m-am temut şi am plâns/ parcă întâlnisem un copac înalt.// dorm noaptea în pădure, desculţ/ pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,/ sunt rău cu mâinile/ şi le izbesc de copaci./ vor veni iarăşi oamenii/ să mă caute după semne de sânge./ fiecare cu visul lui, şir indian înspre/ dimineaţă.” (daliile, I)
În multe poeme, sursa iradiantă e ascunsă într-un nod straniu de limbaj, în asocieri neobişnuite şi-n întorsături sintactice care concentrează tensiunea reflexivităţii „...de la cinci dimineaţa până mereu sunt/ o goană între două clipe/ şi am fiinţa tremurată/ şi nu vorbesc.” (cabluri, III) Expresie a inadaptibilităţii la un context agresiv, retragerea din faţa lumii constituie unul dintre vectorii poeziei lui Gabriel Daliş. Însă, pentru că prilejuieşte întâlnirea cu Poezia, mişcarea retractilă nu e însoţită de sentimentul înfrângerii şi nici nu se lasă atinsă de o plasticitate teatrală. Sensul ei e fertil, cu acoperire existenţială şi cu un generos potenţial de inocenţă. Având ce să spună, poetul (se) rosteşte atât prin acumularea unor discontinuităţi, cât şi prin simplitatea care îngăduie introspecţia, elanul imaginaţiei sau viziunea. Se obţin astfel etajări şi false perspective, reverii autentice şi capitulări iluzorii, prin care, în loc să eternizeze timpul căderii, poetul încearcă o conversie radicală, transformându-l într-un timp neînceput al poeziei - „ : plasture pe obraz,/ lămâie gâtuindu-mă prin întuneric/ sunt cel dintâi cu o piele de capră pe gât,/ iar tu eşti scrisoarea care aduce înconjur/ clipei trecute. // eu visez un poem/ cu o rouă căzând numai astăzi/ şi cu un lac abia mâine găsit/ în orizontul scuturat de sălbatici.” (reverie) Izbirea de limite şi neputinţa de a prelungi la nesfârşit visarea şi frumuseţea se oglindesc pe un teritoriu al sugestiei, nu al tranzitivităţii expresiei. Accentul cade mereu pe stare, pe sentimentul difuz sau exploziv, aproximat în imagini. Sau cuprins într-o poezie ca metaforă unică, aşa cum de mult îndrăznea să propună Trakl. Mâna poetului e sigură ; se întâmplă rareori ca versul să dilueze concentrarea lirismului, însă dozajul final este salvat de contorsiunea neaşteptată a imaginii ce-l însoţeşte (ştiu din trecut) .
La Gabriel Daliş, ruptura lăuntrică pivotează spre o sfâşiere lămuritoare, care câteodată îl îndeamnă să caute a se confunda, pentru o vreme, cu sensibilul (tot mai departe, splendori). Trăind în ritmul dat de stare şi în sensul schiţat de reflecţie, poetul se simte „fără corp” (cabluri, IV), provocat la acte prin care să capteze câteva dintre datele polisemice ale orizontului spiritual în care se află. Printr-o alchimie verbală care ia în stăpânire flacăra meditativă şi arderile afective, poemele din : până mereu deschid o spărtură spre nereprezentabil şi încearcă să prefacă reprezentarea într-o întrupare translucidă. În fond, mişcarea spiritului se prelungeşte în căutarea unei întrupări care să fie, în acelaşi timp, şi un prilej de sublimare. Iar ceea ce se arată e filigranul unei figuri care nu e alta decât a Poeziei.
Coerentă, tensionată şi provocatoare, : până mereu e o carte care stabileşte o traiectorie poetică surprinzătoare. De luat atent în seamă.

Cărțile anului 2010

Volumul : până mereu a fost inclus în topul "Cărțile anului 2010", în ancheta din cel mai recent număr al revistei Orizont. Îi mulțumesc Luizei Vasiliu. Alte cărți de poezie, la aceeași secțiune, sunt: Ion Mureșan, cartea Alcool, Radu Andriescu, Metalurgic, Mircea Cărtărescu, Nimic și Radu Vancu, Sebastian în vis.

Retrospectivă 2010, aprilie, mai, iunie

în luna aprilie, hedonism
Am ajuns la ai mei, lucru tot mai rar, și a fost atât de bine, încât părea că nu mai contează nimic altceva. Dar a venit George cu vestea lui definitivă.

în luna mai, Zilele de poezie "Constantin Virgil Bănescu".
Chiar și acum mi-e greu să-i scriu numele între ghilimele. Am fost la prima ediție a acestui eveniment de la Târgoviște, bucurându-mă și întristându-mă deopotrivă, în acea atmosferă apăsătoare, deși luminoasă.
Spre sfârșitul lunii, am citit în ultima ediție Euridice, un cenaclu rămas fără dreptul de veto al lui Marin Mincu. Mi s-a părut ușor straniu, totuși, să am o lectură într-un cenaclu cu un merit extraordinar în literatura anilor 2000, dar în a cărui laborator nu mi s-a permis să particip. În fond, Marin Mincu avea tot dreptul să-i placă sau nu pe unii oameni, deși pentru mine acest om respectabil rămâne un mister înfricoșător, intact. Concluzia Ștefaniei Mincu, în urma lecturii mele: “Gabriel Daliș se află în coada douămiiștilor.” Să mă ierte Dumnezeu, dar până atunci n-am bănuit măcar că douămiiștii au coadă. Și încă nu-s convins. Cine știe ce lighioane vede această doamnă!

în luna iunie, la TNCP
Am participat cu o lectură în cadrul Târgului Național al Cărții de Poezie, împreună cu Moni Stănilă și alți poeți. Lectura (din cartea în curs de pregătire, : până mereu), a însemnat foarte mult, iar materialul pe care l-a scris Radu Vancu despre mine, Un poet adevărat, m-a bucurat. Îi mulțumesc Mirunei Vlada pentru oportunitatea acestei lecturi.

Retrospectivă 2010, ianuarie, februarie, martie

Evident, 2010 a fost anul relansării mele. Chiar dacă au apărut multe cărți bune de poezie în acest an (nu intru în detalii editoriale acum, voi scrie cu altă ocazie despre asta), : până mereu consider că propune un alt mod de a se face poezie, puternic individualizat, auster, în defavoarea vorbăriei inconsistente, promovată în exces ca filtru singular de autenticitate și originalitate în poezia de astăzi, cu extrem de puține excepții.

luna ianuarie, promisiunea unei cărți.

După lectura publică din Sinagoga Bistrița, (îi mulțumesc Anei Toma pentru invitație, deși multe mulțumiri am eu să-i aduc ei), Gavril Țărmure mi-a propus să public la editura domniei sale, Charmides, manuscrisul din care lecturasem în sinagogă. Șase luni mai târziu, a apărut cartea la Charmides, cu un titlu straniu, la care mă gândisem din februarie 2009, : până mereu.

luna februarie, lectură la Institutul Blecher

Împreună cu Marin Mălaicu-Hondrari, care a lecturat un fragment din splendidul roman în manuscris Apropierea, (care, între timp, a văzut culoarea tiparului la Cartea Românească/despre care voi scrie câteva lucruri în apropiere, evident), am citit douăsprezece poeme, unele - deja în cărțile mele din 1998, 1999 și 2005-, alături de câteva poeme inedite, structurate în ciclul numit din depărtare. A fost prima mea lectură într-un cenaclu/atelier de creație din București, îi mulțumesc lui Claudiu Komartin pentru oportunitate. (Bineînțeles, Marin Mincu mă refuzase de prea multe ori să citesc la Euridice, așadar nevoia unei confruntări cu douămiiștii dispăruse definitiv.)

din luna martie, cronicar

Am început să scriu cronica Institutului Blecher și, până acum, 15 ediții scrise de mine se pot citi pe blogul Clubului de lectură.

[update: Îmi amintesc cu mare plăcere de lectura lui Ionel Ciupureanu de la Institutul Blecher, care a fost, cu adevărat, o lecție de poezie autentică și rară. Tot în această lună, Claudiu Komartin mi-a dedicat un poem care poate fi citit aici sau în volumul Un anotimp în Berceni, Cartier, 2010, ediția a doua, revăzută și adăugită sau în România Literară nr. 13/2010.]

Fragment din lectura mea de la Institutul Blecher, din 24 februarie 2010, ciclul de poeme "din depărtare". Video: Andra Rotaru.

Mişcările poeziei

În articolul lui Răzvan Ţupa, Poezie şi definire - anul editorial 2010, volumul : până mereu a fost inclus în secţiunea Mişcările poeziei, lucru care mă bucură mult.

Citiţi articolul aici.

: până mereu. O cronică de Bogdan Odăgescu, anul LXII * nr. 1-2 (747-748) * ianuarie - februarie 2011, pag.100

Două, trei puncte

La editura Charmides a apărut în 2010 antologia lui Gabriel Daliş, : până mereu, cuprinzând poeme din cele patru volume apărute până acum (între 1996 şi 2005), precum şi cinci poezii inedite. Dincolo de scopul efectiv de antologare, acest volum pare să aibă ca principal scop aducerea la lumină a unui poet care nu s-a bucurat de o distribuţie efectivă până acum, cărţile lui precedente, editate la Iaşi şi Suceava, nefiind în general cunoscute.

„:trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure” (p. 69). Cam aşa este şi poezia lui Gabriel Daliş, asemeni unor paşi făcuţi la înălţime, fără frânghie de siguranţă, balansând riscant pe muchia subţire dintre sugestie şi evazionism, imaginile de cele mai multe ori monocrome ori în tonuri de gri funcţionând asemeni unui magnet care atrage pilitura sensului poetic. Într-un decor saturnian, poezia lui Daliş, plină de tăceri apăsătoare, de câini care scâncesc la uşi, de scrâşnituri, de orbi sau muţi, este uneori seacă, rece, săracă, însă nu secătuită de expresie poetică, este poezia unui „nu” mai mult sugerat decât trântit confesiv, un „nu” atât de diferit de cel al poeţilor generaţiei 2000: „am fiinţa tremurată şi nu vorbesc” (p. 24), „iartă-mă. nu ţi-am scris// cuvântul/ nu cuprinde/ înţelesul ezitării” (p. 54), “gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (p. 20). Trei citate relevante, trei motive pentru a fi pus la zid de poezia ultimei promoţii autohtone, pentru că deşi se raportează la corporalitate, vocea lui Daliş declară în repetate rânduri că „nu am corp”, „mă simt fără corp”. Acest lucru nu trebuie înţeles nicidecum într-un sens mistic ori metafizic, decât poate în calitate de componentă secundară a discursului, ci ca un „nu, mulţumesc” condescendent adresat visceralităţii ca unealtă.

Poemele cu adevărat antologabile alternează cu simple notaţii poetice fără direcţie ori cu crochiuri apăsătoare bacovian. Filonul narativ lipseşte, neexistând vreo intenţionalitate în acest sens, lucru care-l depărtează pe Gabriel Daliş şi mai mult de poezia care face carieră în ultimii ani.

Ceea ce poate capta atenţia cititorului este o serie de poeme în care distanţa dintre obiectele comparate este atât de mare încât legătura dintre cele două aproape plesneşte, în care alăturarea surprinde însă nu stânjeneşte, în care semnificatul şi semnificantul sunt alese cu adevărată inspiraţie, aceste caracteristici fiind duse până la nivelul la care putem să vorbim de suprarealism răzleţ: „l-am cunoscut pe baudelaire în lift.// mergea la o înmormântare de pinguini,/ încălzea sub braţ/ un ulcior cu zăpadă” (p. 69), întreg poemul brăţări fiind scris în aceeaşi notă.

Două versuri care m-au frapat şi mi-au trezit interesul pentru poezia lui Gabriel Daliş încă dinainte să îi citesc volumul sunt acestea: „lângă lesa lui shamrock eu am găsit/ poemele câinilor despre oameni” (p. 62). Poate părea o găselniţă, însă în momentul în care am pus la îndoială expresia, curiozitatea era deja stârnită. E drept, antologia conţine şi un text intitulat poemul lui shamrock, însă acesta nu pare să fie răspunsul. În locul celor două puncte de la începutul titlului cărţii şi de la începutul fiecărui poem ni se oferă, de fapt, trei puncte, dar, totuşi, poate aici e cu adevărat găselniţa.

: lectură în Mojo Music Club (fost Backstage)

afiş lansare : până mereu, la Gaudeamus

Tradus în limba arabă

Poemele lampa şi cabluri (IV) au fost traduse de Salah Mahdi şi publicate în Poesis International, nr.2, alături de alte poeme semnate de Constantin Virgil Bănescu, Domnica Drumea, Cosmin Perţa şi Rita Chirian.

O cronică de L.D. Clement în Crai Nou, nr. 5478/ 08.10.2010

Exerciţii de supravieţuire

Apărut în vară la editura Charmides din Bistriţa (şi avându-l redactor pe poetul Claudiu Komartin), cel mai recent volum al poetului Gabriel Daliş (pornit în lume de la Dorneşti, ca şi prozatorul Lucian Dan Teodorovici), începe a avea istorie sau, dacă nu, istorii: a fost lansat la Bistriţa şi Timişoara, a căpătat primele recenzii, acum a ajuns, iată, oficial, la Suceava. „: până mereu” (104 p.), alcătuit din câteva inedite şi din selecţii din cele 4 volume anterioare (primul şi al treilea, premiate de Societatea Scriitorilor Bucovineni), „Semnale de sâmbătă” – 1996, „Întoarcere acasă” – 1998, „Chip Împreună” – 1999, „Copacul fără urmaş” – 2005, se distinge mai întâi prin unitate, constanţă şi consistenţă; dacă în cazul altor autori care decid asupra unor astfel de alcătuiri se poate vorbi despre evoluţie (sau involuţie), despre eventuale uşor vizibile căutări sau regăsiri, modificări de perspectivă ori nuanţări, la Gabriel Daliş, volumul de faţă ne pozează ca un întreg. Un întreg decupat dintr-un joc al secvenţelor asumat de la început de autor, ce poate fi decodat şi din perspectiva celor două puncte plasate (de această dată) şi în titlul volumului, şi în deschiderea spre lume a fiecărui text poetic. Semn ortografic şi semnal, totodată, ce marchează începutul unei emisii netăinuite, din perspectiva unei alteia, potrivit acestui cod, ocultate sau, pur şi simplu, niciodată scrise. Înaintea celor două puncte ar putea fi instanţa auctorială, ca întreg, ce se revelă apoi fragmentar, sau un alt text (poate chiar Textul din care poezia este smulsă sub formă de mărturisire ireprimabilă).

Mi s-a părut potrivit să citesc cartea (şi în acest sens lansez o invitaţie şi către dumneavoastră) căutând să descopăr, măcar parţial, cine este gabriel daliş care o cutreieră, care este lumea care îl înconjoară şi cu care interacţionează (de asemenea, cum interacţionează cu ea!) şi care sunt constantele dialogului său cu sine şi cu ea. Fireşte, nu mai vorbim acum despre autorul în carne şi oase care, potrivit normei, semnează pe copertă, aşa cum este trecut în cartea de identitate, cu majuscule, ci despre cel care s-a livrat textelor şi, din interiorul lor, comunică. Poate fi, aşadar, „friabilul gabriel daliş” pe care-l descoperim pe la mijlocul cărţii, acel „gabriel daliş (care) plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă”, aşa cum îl întâlnim într-o pagină din prima parte, numită chiar „pagină”, poate fi chiar un poem (cum se insinuează întrebarea ce găseşte un astfel de răspuns umbrit de o vagă tăgadă – în „seară de seară”), poate fi, totodată, nimic şi tot, cum se găseşte altundeva, afirmând în linişte, fără surprindere: „eu nu am corp”. Poate fi „memoria unui demult dispărut” (p. 25), arhetip, care va să zică, din moment ce ne vorbeşte şi astăzi. Poate fi ceva, din regnul vegetal bunăoară, cucerind, cu discreţie şi răbdare, teritorii întregi, asumându-şi-le, copleşindu-le, ascunzându-le şi poate chiar sufocându-le cu sine. Vi-l închipuiţi „...urcând pe ziduri/ un zmeuriş fără de moarte – / firidă,/ scaun lângă perete” („desen”, p. 46)?

Într-o lume destructurată sau pe cale a se destructura, într-o lume care şi-a pierdut inocenţa şi în care inocenţii, câţi mai există, par extrem de vulnerabili, într-o lume care poate fi descrisă prin, de pildă, „căderea dinţilor”, „masa plină de cărnuri”, „prăbuşire”, „dărâmare” (nu ştiu dacă doar întâmplător mi-au ieşit în cale numele unor acţiuni cu efect devastator, nimicitor), supravieţuirea ar fi posibilă, ne spune vocea cărţii, prin întrupare în arbore (ca simbol al verticalităţii verzi şi mlădierii strategice) ori câine (ca expresie a instinctului netocit) ori prin acţiuni ce presupun, subtil şi meticulos, întru spirit, restaurarea: „învierea”, „reînchegarea”...

gabriel daliş al cărţii nu-i nicidecum, cred, un înfrânt sau un supus al naturii şi al naturii umane, chiar şi când oferă exemple de retractilitate sau presupusă absenţă. „Mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” („tot mai departe”, p.10) sau „sunt tot mai orb când e vorba de oameni” şi „îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut” („auto-portret”, p. 11) aflăm din texte până de curând mai puţin ştiute, care ni-l dezvăluie ca pe un supravieţuitor exersat sau ca pe o lecţie de supravieţuire în sine. Poezia sa însăşi ar putea fi percepută – cutez a spune – ca o lecţie contemporană despre supravieţuirea poeziei dincolo de generaţii, de grupuri momentan zgomotoase, de pariuri belicoase şi tendinţe de senzaţie menite să vieze tot atât cât campania de marketing care le susţine. Cum va arăta poezia lui Gabriel Daliş mâine, poimâine...? Volumul de faţă oferă argumente suficiente să credem că (:) până mereu va fi tot poezie.

O cronică de Gabriela Gherghişor în Luceafărul, nr. 38-39 / 2010

Gabriel Daliş până acum

Poetul ieşean Gabriel Daliş (n. 1978, la Suceava) a debutat relativ devreme (la optsprezece ani, în 1996, cu Semnale de sâmbătă). Având deja la activ patru vo­lume de versuri (alături de cel menţionat, Întoarcere acasă, Chip Împreună, Copacul fără ur­maş), tânărul „pârguit“ s-a gândit să scoată şi o antologie, demers binevenit pentru cei care n-au ajuns încă, din diverse motive (circulaţia cărţilor, prejudecata asupra scriitorilor din provincie etc.) să-i cunoască poezia. Publicată la Editura Charmides (Bistriţa, 2010), : până me­reu (n-am înţeles oportunitatea utilizării semnului de punctuaţie dinaintea titlului) se bucură de recomandările unor comilitoni lirici şi congeneri cu notorietate: Claudiu Komartin şi Radu Vancu.

O primă observaţie de natură structurală: din păcate, grupajele de poeme selectate în această culegere nu sunt aşezate în ordinea cronologică a apariţiei plachetelor, fapt ce îngreunează percepţia asupra evoluţiei lirice. Pentru a circumscrie traseul poetului, antologia ar trebui citită invers, de la coadă la cap, unde se află Ineditele. Se remarcă, astfel, că Gabriel Daliş este atras, la începuturile sale creative, mai ales de poezia fantasmatică, plasticizantă, cu ecouri expresioniste. Imaginile poetice, mai mult sau mai puţin contondente sau incisive, stau mărturie: „menghina nopţii“, „singurătatea e o moară ce macină/ oraşul“, „în stadioane de apă/ luna are gust de toamnă/ câinii ştiu ce e o toamnă,/ o gură încleştată de clovn,/ un ochi de melc“, „răstorn dimineţile cu ran­ga.// sub praguri peştii se înmulţesc pe paturi de lemn,/ plutaşii vâslesc prigoniţi în consemn,/ stolul vrăbiilor striveşte tru­purile pline de somn/ pe scoici obosite mările dorm/ din când în când în al focului jaf/ găseam cuvintele kilograme de praf“ (de reţinut şi exersarea rimei, poate cu scopul domesticirii formal-estetice a angoaselor; vezi, în acest sens, şi melodiosul solfegiu), „femeia cu ochiul de sticlă“, „peştii se târau,/ (eu dormeam pe un grilaj/ sărat)/ piele ruptă,/ fâşii, săbii“, „luna ca un ied se înjunghie“, „de-atâtea capcane oraşul şchioapătă/ flămânzesc şoarecii în vagoane de lut/ vin maşini cu albatroşi să spele somnul/ albastru/ pe traversa nopţii îngeri/ beau ceai de lotus, fac dragoste.// până luni arde casa de poezie.// scrie departe!“. Poemul din urmă, numit casa de poezie, pe care l-am citat în întregime, aminteşte nu doar de viziunea sumbră a unui Trakl (îngerii căzuţi, ocurenţa albastrului) sau de Blaga al nostru (corupţia sacrului prin antropomorfizarea angelicului), ci, prin îndemnul final, şi de spaima bacoviană, solicitând gesturi egosecurizante (vezi, de pildă, Decembre). După Semnale de sâmbătă, hemoragia imagistică se subţiază treptat (Întoarcere acasă, din 1998, mai livrează câteva ecorşee brutalizând retina: „chipurile alungite ale femeilor/ se roteau ca nişte foci în pardesie de sârmă“, „întunericul a căzut ca o daltă în somn“, „zidurile/ ca nişte spinări stropite cu sânge“), violenţa se discursivizează, devenind şi principiu poetic: „rescriam distrugeri. cuvintele erau distrugeri“, poezia este o ruptură. Privirea se întoarce, reflexivă, spre sinele poetului, în multiple încercări de autoportretizare şi autodefinire, vizibile în recurenţa verbului „sunt“. Un poem se cheamă chiar despre friabilul gabriel daliş, iar versurile, din ce în ce mai directe, mai personale, câteodată adresative, vorbesc despre singurătate, oboseală, tristeţe, plâns, teamă, nevroză (auto)mutilantă („să sugrum animalele din ogradă“; „dacă mi-e teamă/ sunt rău cu mâinile/ le izbesc de copaci“), inadecvare şi retractilitate („m-am închegat în mine/ ca sângele sub o căzătură“). Însă Gabriel Daliş nu renunţă complet la tropi, nici la broderiile ambiguităţii, deşi uneori reuşeşte, şi în cheia unei simplităţi tăioase, să-şi creeze efigii poetice memorabile: „gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă“, „cine-i gabriel urcând pe ziduri/ un zmeuriş fără moarte –/ firidă,/ scaun lângă perete?“, „de la cinci dimineaţa până mereu sunt/ o goană între două clipe/ şi am fiinţa tremurată/ şi nu vorbesc“.

Se vede că Daliş a ucenicit, prin lectură, la şcoala marii poezii, contaminându-se atât de litera, cât şi de spiritul său. El nu este, aşa cum subliniază Radu Vancu, un „barbar“, deşi vine cu aceeaşi dezabuzare şi furie distructivă a douămiiştilor: „Sunt atât de singur încât aş putea să mă privesc/ din faţă, din spate, de deasupra,/ de sub pământ/ atât de rătăcit şi de rostogolit/ ca un ghem care coboară în lume/ să sugrume, să sufoce, să spintece“ (absconditus) (comparaţia se sparge la sfârşit, pentru că un ghem, fără alţi determinanţi, n-ar avea cum să spintece, oricât de poetic l-am gândi). Dar autorul nu înjură, nu scoate limba la lume teribilist şi nu dezbracă limbajul de hainele decenţei verbale. În plus, latura socială, prezentă la alţi milenarişti, răzbate prea puţin în poezia lui, chiar dacă, implicit, poate fi un motiv al umorilor negre. Dincolo de unele stângăcii sau de câteva „piese“ pasabile, antologia : până mereu demonstrează că Gabriel Daliş este un poet serios, de urmărit şi pe viitor.

Tiuk! de toamnă

Un număr interesant, în care mă regăsesc la rubrica TiuKestionar, în acest sfârşit de toamnă. Mulţumesc, Mihail Vakulovski.

O cronică de Octavian Soviany în Poesis International nr. 2, septembrie 2010

Frumuseţea care nu întristează

Volumul antologic “:până mereu” ne permite o privire de ansamblu asupra liricii lui Gabriel Daliş, poet cu o evidentă individualitate artistică, al cărui discurs puternic personalizat reuşeşte să evite locurile comune ale douămiismului. Indiferent la ultimele mode poetice, acest autor de o rară discreţie, care a reuşit multă vreme să treacă aproape neobservat, scrie o poezie mereu egală cu sine (de unde caracterul perfect unitar al recentei sale antologii) din care lipsesc decorurile mizerabiliste şi accentele de reportaj autobiografic (atât de frecvente la colegii săi de promoţie), substituite prin aglutinări imagistice neobişnuite ce se constituie în viziuni pline de stranietate, care amintesc uneori (în spiritul, dar nu şi în litera lor) de procedeele configurative ale oniricilor.
Căci, pe urmele lui Baudelaire (evocat de altfel în admirabilul poem brăţări), Gabriel Daliş pare să mai creadă încă în capacităţile imaginaţiei de a face concurenţă realului; el nu transcrie reportericeşte experienţe de viaţă, nici nu apelează la confesiunea impudică şi netransfigurată, ci, cu migala unui meşter de mozaicuri, încearcă să descopere echivalentul imagistic al stărilor sale lirice, uneori cu rafinamente de vechi şi încercat caligraf, pornit (aşa cum singur o spune într-un poem) pe urmele “frumuseţii care nu întristează”. În felul acesta, trăirea se sublimează, îşi pierde o parte din încărtura de tenebros, iar ontologicul devine în felul acesta estetic. Deoarece fondul sufletesc din care se nasc viziunile lui Gabriel Daliş e unul anxios, traversat de spaime şi frisonări dureroase: chiar şi peisajele paradisiace pe care le configurează poetul sunt întunecate brusc (ca la Trakl) de apariţia unor prezenţe neliniştitoare: “:după dragoste a plouat o noapte/ animale se adăposteau sub cele mai mari frunze/ de pe pământ/ verzi râurile printre arbori – / va trece norul, iar roua o vom culege argintie încă/ pentru pui// sare iepurele în lăstăriş/ întunecată e blana lui de melancolie// însă nori grei nu încetau să apară/ dintr-un cer superior/ terasă umedă, folie peste lume” (evoluţie). Obiectele pot dobândi, în această lume care e mereu într-un echilibru fragil (“rezemată de ploaie”), pare mereu gata să se destrame, o ciudată ostilitate (“numai diavoli/ râdeau pe covor/ eu îi vedeam culcat pe salteaua de sânge/ cum dintele alb vede carnea prin muşcătură”) iar viziunea se converteşte într-un coşmar, imaginile lui Daliş fiind, din momentul acesta, veritabile hieroglife ale unei anxietăţi superlative: “:dar ce aleargă această femeie desculţ/ la curtea regelui cu capul în spânzurătoare?/ părul ei – un picior de pod/ gâtul ei – un picior de pod/ casa ei – un picior de pod/ numai ochii ţin frânghia de care a fost spânzurat/ planul regelui// se opreşte înfăşurată cu viţă de vie/ scheletică/ impură/ vopsită cu sânge dintr-un rest./ ca să nu fie privită, nu va privi/ va dormi mereu imaginându-se” (inefabil). Într-un asemenea univers ostil, mişcarea firească a eului va fi una de repliere, astfel încât, în poezia lui Gabriel Daliş, personajul liric e mereu în căutarea unui spaţiu ocrotitor, a unei incinte securizante, cu evidente conotaţii materne: “:de cînd visez îmi cad dinţii/ zâmbetul stă pe o masă plină cu cărnuri acum./ deseori mă uit la câte un soare rotund/ şi aproape cred că e dimineaţă,/ ca la un om dispărut pe care l-am găsit numai eu./ mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” (tot mai departe). Fuga de lume, dar şi de propriile sale viziuni coşmareşti, îl conduce pe poet la tema regresiunii în vegetal, dominată de imaginea obsesivă a copacului, iar eul dobândeşte acum (în spirit suprarealist) ipostaza omului-arbore: “:o nouă vreme în singurătate/ spre necunoscut,/ copac fără urmaş pe un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (pagină). Alteori această mişcare de repliere vizează un trecut incert, arcanele unei memorii anonime: “:sunt memoria unui demult dispărut/ deşi mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine// să mai cred în frumuseţea care nu întristează?” (cabluri IV). De fiecare dată însă evaziunea din realul lucrurilor şi al viziunilor conduce la conştiinţa unei teribile solitudini, canalele de comunicare cu ceilalţi sunt suspendate, iar poemele nu întârzie să transcrie tribulaţiile unui spirit singuratic, ulcerat până de impactul cu lucrurile şi semnele: “:sunt atât de singur încât aş putea să mă privesc/ din faţă, din spate, de deasupra,/ de sub pământ/ atât de rătăcit şi de rostogolit/ ca un ghem care coboară în lume/ să sugrume, să sufoce, să spintece” (absconditus). În ciuda unor asemenea trăiri paroxistice, ce intersectează uneori, mai mult sau mai puţin accidental poezia lui Daliş, această lirică evită însă în general clamorile şi gesticulaţia în exces, e pudică, şoptită, mizează mult mai mult pe sugestie decât pe mărturisire. O anumită rigoare a construcţiei, concizia expresiei, punerea între paranteze a excesivului de orice natură, cultivarea migăloasă a formelor dau impresia unui soi de neoclasicism destul de rar în poezia româneacă actuală. În ciuda trăirilor tenebroase din care se nutreşte această lirică aparţine astfel, paradoxal, unui spirit solar, care mai crede încă în echilibru şi armonie.

: până mereu la Suceava

Lansare : până mereu, în cadrul ediţiei XLII a Festivalului Naţional de Poezie "Nicolae Labiş". La Colegiul Tehnic "Petru Muşat", vineri, 8 octombrie, începând cu ora 12.00, Prezintă: Gellu Dorian.