piedici și arme, o nouă cronică

ACORDURI SUMBRE

Ioana Boștenaru, în Revista Cultura, nr. 497 din 12 decembrie 2014 

Dedat poeziei, după cum bine ilustrează traseul său literar, Gabriel Daliş nu abandonează frontul poetic douămiist nici cu cel mai recent volum al său, piedici şi arme (Cartea Românească, 2014), un come-back după circa patru ani de la publicarea antologiei până mereu, care s-a bucurat de o bună receptare critică. O primă lectură a celor doar 50 de poeme cuprinse în volum scoate la iveală un spectacol obsedant, în care timorarea joacă rolul principal. Placheta conturează un cadru antiutopic din frânturi de imagini belicoase, în care osmoza mizerabilism-tragism oferă nota dominantă.
Încă din primul poem, cernăuţi îngheţat, se observă prevalarea unui discurs secvenţial şi omisiv (un survol de la nevoi fiziologice precum foamea şi sexul până la lucruri palpabile), dar în acelaşi timp comprimat, căci miza fundamentală este evocarea revoltei şi a terorii în cele mai mici detalii. Detabuizarea de orice natură e la ea acasă aici: „degetele schiloade par un grătar pe care-i ars samuel./ în debara împing frigiderul cu mortăciuni./ voi aprinde aici o veioză într-un sicriu,/ vor smulge din oase un lift spre patiserie“. Tehnica se perpetuează de-a lungul întregului volum, promiscuitatea fiind deviza principală.
De remarcat faptul că însuşi registrul lingvistic pentru care optează poetul se catalizează în jurul câmpului semantic al distrugerii, al morbidului: „spumegă războiul pe-o parte-/ ne călăreşte un hoit/un behăit înnegrit şi turbat“ (primul război) ; „boala se rostogoleşte/ groapa/ cheia în buzunar/ mortul în numele căruia minţi“(mama pe primul afiş) ; „în vestiare/ au aşezat corturi,/ o movilă/ de haine şi papucei./ fetiţele moarte aliniate la apel,/ învăţate să meargă.“ (pândă) . În conturarea acestui tablou „patologic“ este sesizabilă inflaţia unor elemente esenţiale. Cum altfel ar arăta această poezie colerică fără soldaţi – animale tranşate, fără nelipsitele arme prezente încă din titlu (care se deconspiră cu fiecare poem în parte – pistol, cureluşe-război, elice, cârlig, căluş, cuţit, bombă, briceag, săgeţi sau cleşte etc.) şi asupra cărora ni se atrage atenţia chiar şi în motto: O armă nu-i o metaforă ? Împrumutat de la poetul originar ceh Hezy Leskly, născut în Israel şi supravieţuitor al Holocaustului, motto-ul anticipează oarecum tematica abordată în volum. Nu doar trimiterea iminentă la armă, ci însuşi background-ul autorului citat constituie un act de devansare a masacrului din piedici şi arme, care se consumă într-un topos precum Cernăuţi, avându-i ca principali actanţi pe Samuel, pe Rivka, pe Iţak sau pe Aaron (nume care se bucură de sonoritate în cultura ebraică, dar a căror individualitate este redusă la cote minimale, căpătând materialitate şi integrându-se perfect în lumea obiectuală): „degetele schiloade par un grătar pe care-i ars samuel“; „rivka ajunge un pian,/ ţeasta lui iţak-o veioză,/ partitură părul lui aaron smuls.“ (becul din mijloc).
Poemele înaintează pe acelaşi pattern, violentarea devenind un fel de a fi, un impuls dominant în piedici şi arme. Totul pare să se deruleze pe acorduri sumbre de lovituri: „clatină rama de pat/ prosoapele unui mort, colorate. clang ! clong !/ capătul scândurii dintr-o găleată./ simt nevoia de a răpi,/ de a lovi din ascunziş cu o elice“ (telegramă din cernăuţi (I)), într-un univers desacralizat în care „mila Domnului s-a făcut praf“. Niciun poem fără câteva sfârtecări: „te cos, te fac ramă de pat, vor spune,/ îţi tai gâtul să te scuip în cap“ (muşcătură), bruscări, scuipături, sânge: „nu ştiusem de sânge./ mă pândea însă o carne cu mâini,/ o lovitură prin acoperiş„ (regret că nu) sau hoituri brutalizate şi devorate de şobolani: „miercuri picioarele/ vor fi răpite de şobolani“. (spaima sylviei plath).
Gesturi autodistructive
Un adevărat crescendo în redarea terorii se remarcă în poemul distrugerea. Obsesia corporalităţii pare să reprezinte obiectul acestuia în plan tematic, fiind remarcabile densitatea şi cursivitatea sa, care îl individualizează în rândul creaţiilor volumului: „şi am/ şi oase/ şi ele într-o parte/ şi eu în altă parte/ şi degete lipite unele de altele/ şi mănânc cu palma./ şi mă micşorez din ce în ce mai uşor/ şi uneori chiar dispar/ şi zile întregi nu-mi simte lipsa nimeni./ şi-s amestecat fără tine (…) şi uneori chiar ascult cum se împinge cuţitul“. Limbajul este anihilat, în cele din urmă, în versul-concluzie, de un act de violenţă exterior, mai exact, de sunetul cuţitului care sfârtecă.
Mai mult decât atât, este extrem de sugestivă maniera în care Gabriel Daliş îşi construieşte scenariul liric, căci totul pare să se intensifice sub imperiul îngheţului. Astfel, fiorul interior al terorii este transpus şi în plan exterior. Un exemplu elocvent îl reprezintă primul poem al volumului, cernăuţi îngheţat. Şi poemul lagăr trebuie luat în considerare, căci acesta postulează ninsoarea ca element anihilator şi, totodată, ca mesager al morbidului: „însă ninsoarea aduce moarte/ mâini legate de alarmă/ peste acoperiş„. De asemenea, e de notat abolirea idilizării imaginii războiului, căci poemele sunt obiectul unui realism dus până la extrem.
Dar care este poziţia poetului-olograf în această lume fracturată? Este evident că acesta trece prin mai multe ipostaze, de la victimă la călău sau la simplu evocator. Nimicirea care face obiectul volumului nu îl lasă în stand-by. Teroarea se răsfrânge şi în personalitatea acestuia, însă, deşi poate părea bizar, întreaga reprezentaţie intimidantă îl fascinează: ea devine bun prilej de sporire a dozei de umanitate. Ilustrative în acest sens sunt gesturile autodistructive („m-am aruncat la pământ ca un pumn de pastile“ – sare neagră), urmate de efortul de re-umanizare: „mi-am înghiţit sufletul să nu îngheţ./ încalţă-mă şi descalţă-mă tu./ culcă-mă iar tot tu./ într-o haină de om potriveşte-mă./ alege-mi unul din numele oamenilor.“ – teritoriu. Printre piedici şi arme îşi proclamă, astfel, supravieţuirea. Secvenţele aleatorii redate pe muzica unor tonuri austere, având ca pandant detabuizarea şi declişeizarea, nu fac decât să sporească efectele acestei poezii în care cuvintele îşi depăşesc statutul de, vorba poetului, „provizii de aer“.

piedici și arme la Bookfest

Noul meu volum de poeme va fi lansat duminică, 1 iunie, ora 15.30, la standul editurilor Polirom/Cartea Românească, în cadrul Salonului Internațional de Carte "Bookfest 2014", Complexul Romexpo, Pavilionul C2.
Invitați: Bianca Burța-Cernat și Dan-Liviu Boeriu.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.

Mai multe informații despre evenimentele Polirom/Cartea Românească aici.

Le sunt pe deplin recunoscător și le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă publicarea multora din poemele acestei cărți în revistele: Bucovina Literară, Poesis International, România Literară, Astra, Dilema Veche (online), Zona Literară, Levure Littéraire (Franța), Orizzonti culturali italo-romeni (Italia) și Teme (Croația). 

Câte o reverență pentru Arhiva Media USR, Biblioteca de poezie, Institutul Blecher și Radio România Cultural.

piedici și arme

Condensate și eliptice, poemele lui Gabriel Daliș sunt aglutinări de imagini stranii și obsedante – în covârșitoare măsură, descinse toate dintr-un imaginar al terorii și al violenței. Aproape nu există poem în care ceva să nu se rupă, ardă, sfâșie, hăcuie, distrugă. E o lume în care, cum memorabil spune el undeva, „mila Domnului s-a făcut praf”. O lume în egală măsură vulnerată și vulnerantă – fiindcă atâta distrugere e distrugătoare și pentru cronicarul care-o înregistrează („mă mușc de cap singur”, cum se confesează altundeva). Mirabil, și admirabil, e cum reușește el să nu se lase dezumanizat de toată teroarea asta; ba chiar dimpotrivă, reușește să facă din metabolizarea terorii o formă de individuație. O spune de-a dreptul, mult mai contras & plastic decât mine: „spaima te face om”. Poemele lui Gabriel Daliș sunt documentele acestei individuații prin teroare. Bizare & răvășitoare.

                                                                                          Radu Vancu

Gabriel Daliș scrie aici o poezie concentrată, tăioasă și cît mai obiectivată liric, astfel încît tragedia să nu fie ecranată de limbaj. Jocurile de cuvinte, rimele iscusite și ritmul săltăreț nu au ce căuta în texte, de vîrf, ce-ți „picură în ochi motorină fierbinte”.

                                                                                         Daniel Cristea-Enache

"Caragiale, horoscopul nostru național"

MAMA:
Caragiale nu a existat. Putem, eventual, să-l citim ca pe propriul nostru horoscop.

BUNICUL:
A existat numai o țară frumoasă și tristă în care mai toți oamenii erau condamnați la crâșmă pe viață.

SORA:
Da! Cu halbe legate la-ncheietura mâinii în lanțuri.

TATĂL:
Nu! Caragiale nu a existat.

BUNICA:
Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul.

BUNICUL:
Da, ca să vină în ele copilașii de clasa-ntâi și să caligrafieze pe toate scheletele Made in Romania.

MĂTUȘA:
Ca să fie morții noștri cei dintâi, ăi mai prima din toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.

POETUL:
Arta popescu, dragostea mea...

(fragment din Cristian Popescu, Un tramvai numit Popescu, Cartea Românească, 2007, prefață de Mircea Martin, pag. 60)

O frază, un vers, o carte (XXII)

Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis, ed. Cartea Românească, 2011, pag. 370-372.

(fragment)

"Tocmai le arătam oaspeţilor lui Schmoll o scamatorie banală învăţată de la Mamulos, când am observat în uşa salonului silueta mlădie a unui bărbat a cărui faţă era acoperită cu o mască neagră de catifea. Fracul de o croială desăvârşită, acul de cravată care valora o avere, inelele ce străluceau în degetele sale subţiri şi molatice arătau fără greş cât de presus se afla acest musafir apărut de neaşteptate faţă de vizitatorii obişnuiţi ai austriacului.
Apariţia necunoscutului nu i-a scăpat de bună seamă nici gazdei, pe a cărei faţă boţită de maimuţoi am văzut aşternându-se mai întâi o uluială teribilă, apoi, cu mişcările sale împiedicate, Schmoll începu să facă nişte plecăciuni caraghioase în direcţia oaspetelui străin şi deschise gura, pregătindu-se să rostească pesemne un cuvânt de salut. Zelul său fu curmat însă de un gest molcom, femeiesc aproape, al neconoscutului, care îşi duse arătătorul la buze, dând de înţeles că ar dori ca prezenţa lui să treacă puţin observată şi se strecură într-un colţ mai întunecat al salonului, unde marginea roşie a unui fotoliu primi povara trupului său graţios.
La un semn al lui Schmoll mi-am continuat numerele de scamatorie.
Îmi dădeam însă seama că bietele pehlivănii pe care le deprinsesem prin maidanele şi casele de petrecere ale Salonicului nu se mai potriveau, era nevoie de ştiinţa tainică a Kabalei pentru a atrage atenţia musafirului (în care îl bănuiam pe ocrotitorul meu necunoscut) şi un gând năstruşnic îmi fulgeră creierii. Mi-am încordat aprig voinţa, am chemat în gând ajutorul unor puteri nevăzute al căror nume de spaimă îmi fusese dezvăluit de Aleppo Aleppi, apoi am făcut cîteva pase magnetice în direcţia pianului uriaş de concert. Clapele acestuia se puseră de îndată-n mişcare, scoţând sunetele pline de voioşie ale unui cântecel săltăreţ, pe urmă din cutia întunecată a sculei de muzică începură să se audă nişte bubuituri înfundate, iar, după câteva momente, ieşi de acolo un motan mare şi negru, care, sub privirile stupefiate ale musafirilor, se ridică dintr-o dată în două picioare şi se apucă să danseze.
De sub masca neagră de catifea răsunară în salonul lui Schmoll hohotele cristaline de râs ale necunoscutului.
Atunci motanul se apropie de musafir, îi înhăţă, cu o mişcare îndemânatică, acul de cravată pe care mi-l strecură între degete, apoi se făcu mic şi dispăru într-unul din buzunarele enorme ale fracului gazdei.
Am pus acul de cravată pe marginea unui gheridon şi am suflat asupra lui de câteva ori.
Acul se transformă într-o mică bulă de aur, care crăpă drept la mijloc, lăsând să se ivească tulpiniţa fragedă a unei plante. Tulpiniţa creştea văzând cu ochii şi începu să dea frunze, iar în curând se transformă într-un pomuleţ de aproape un metru, în care se iviră mai întâi nişte flori galbene, apoi nişte fructe aurii de mărimea unei alune. Am smuls unul dintre aceste fructe cu vârful degetelor şi i l-am dus musafirului necunoscut, rugându-l să-l ţină în podul palmei şi să sufle asupra lui.
Necunoscutul se prinse în joc.
Atunci fructul crăpă în două şi din el izbucni un fuior de fum ce începu să se închege, luând forma unei femei nu mai înalte de două sau trei degete, ce îi făcu musafirului câteva plecăciuni, apoi îşi îndreptă braţul subţire de abur spre marele policandru care lumina salonul lui Schmoll.
Lumina se stinse, apoi se aprinse din nou.
Iar când lumânările începură să-şi reverse iarăşi lumina lor palidă prin colţurile salonului, oaspeţii putură să bage de seamă că pomuleţul cu fructe aurii dispăruse, iar în palma larg desfăcută a necunoscutului strălucea acul de aur, pe care acesta şi-l prinse în cravată cu o mişcare domoală, apoi se ridică în picioare şi începu să aplaude.
Aplaudară şi ceilalţi oaspeţi, tare şi îndelung, iar Schmoll se repezi la mine şi prinse să-mi scuture mâna cu atâta putere încât ai fi zis că vrea să mi-o smulgă din umăr, urlând că acesta fusese cel mai strălucitor număr de magie pe care îl văzuse în viaţa lui.
Mă simţeam stors de puteri, iar genunchii îmi tremurau, căci nu-mi mai supusesem niciodată până atunci voinţa unei asemenea încordări, care tulbură uneori mintea până aproape de nebunie şi istoveşte trupul în aşa măsură încât poate fi urmată de leşinuri şi chiar de paralizii trecătoare ale mădularelor.
Adunându-mi ultimele resturi de vlagă, am izbutit totuşi să schiţez o reverenţă în direcţia necunoscutului, care, pregătit de plecare, mă privea acum din uşa salonului, de sub borurile pălăriei înalte, pe care şi-o ridică uşor, înainte să dispară în întunericul coridorului, răsplătindu-mă cu un salut discret, în care mi s-a părut, nu ştiu de ce, că ghicesc promisiunea unei revederi destul de apropiate.
.............................................................................................

Patruzeci şi opt de ore a durat somnul greu care m-a cuprins imediat ce, ignorând entuziasmul stârnit de numărul meu de magie, am reuşit să mă strecor în camera mea.
M-am trezit cu gura uscată de o sete năpraznică şi cu mădularele amorţite. Nici nu m-am atins de tava încărcată cu bunătăţi pe care austriacul se grăbi să mi-o aducă la pat, însoţită de strâmbăturile lui caraghioase de admiraţie.
După ce am deşertat pe nerăsuflate două carafe de apă, i-am spus lui Scholl că am trebuinţă să respir puţin aer proapăt şi fără să-i mai cer permisiunea, aşa cum fusesem obişnuit să fac în ultima vreme, am ieşit în oraş. Simţeam nevoia să-mi adun gândurile şi să-mi limpezesc mintea, căci vizita ocrotitorului meu îmi stârnise în cuget tot soiul de nelinişti şi întrebări. Cine putea să fie bărbatul acela misterios, care găsise de cuviinţă să-şi facă ascunsă înfăţişarea şi faţă de care gazda mea părea să nutrească un respect fără de margini? Din ce pricini mă bucuram oare de favorurile acestui oaspete enigmatic, ale cărui podoabe şi a cărui ţinută trădau, fără urmă de îndoială, o naştere foarte sus-pusă? Ce legătură putea să existe între bună-voinţa pe care mi-o arăta ocrotitorul necunoscut şi urzelile puterii ce mă însemnase şi mă ţinea între iţele ei, acea putere care îi număra fără doar şi poate între mădularele ei atât pe austriacul cel caraghios cât şi pe Aleppo Aleppi?"

Oficial, Eminescu

M. Duțescu a câștigat premiul "Mihai Eminescu", secțiunea Opera Prima, pentru volumul și toată bucuria acelor ani triști, ed. Cartea Românească, 2010. Premiul Opera Omnia i-a revenit scriitorului Dinu Flămând.

Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc sâmbătă, 15 ianuarie, la Botoșani.

O frază, un vers, o carte (VIII)

Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog, ed. Cartea Românească, 2010, pag.250-251. (jurnal)

fragment

"Vreau să plec din Berlin pentru că s-a făcut târziu și s-au săturat de tine, vor să se culce, ai vorbit destul...tu și iar tu. Dar vorbesc despre mine fiindcă voi nu vorbiți despre mine. Acasă m-așteaptă Corina, m-așteaptă Andra, m-așteaptă...cine m-așteaptă? Ce gol s-a făcut în jurul acestei găuri imense ca în jurul urmei lăsate de meteoritul Tungus, nu mai crește nimic acolo...m-am apucat să număr ieri la telefon cu Corina ce critici români au scris despre mine în ultimii zece ani, de când m-a acaparat Berlinul și m-am speriat. Cel mult cinci, toți prieteni cu mine și, oricum, din a doua jumătate a plutonului. În Germania mă mai bucur, până când, de avantajele unei apariții "exotice", a unei vitalități neobișnuite la 80 de ani, pe care contactul cu scena mi-o îngroașă până la caricatură, lăsând la retragerea fluxului o spumă înghițită, în câteva secunde, de nisipul zgrunțos și rece, plin de scoici sparte.

/.../

Sunt mai slabă în fața iubirii de mine decât în fața iubirii de altul. Când îmi trebuie afecțiunea unui bărbat nu-mi arăt nerăbdarea, nu-l trag de mânecă, să-mi spună ce vreau să aud; când îmi trebuie lauda cuiva, dau telefoane, cer, ba nu, cerșesc, îi cert că nu fac din simpla semnalare a numelui meu o conferință de presă, că nu îmi trimit eventual și un CD cu înregistrarea..."

trei cărți, trei opinii (II)

1. m. duțescu, și toată bucuria acelor ani triști, ed. Cartea Românească, 2010 (debut)

Lipsa unității este marele atuu al acestei cărți întrucât tocmai aici se regăsesc multiplele perspective pe care le deschide din mijlocul paginilor ei și care urmăresc într-un decupaj realist al vieții, cutremurătoare și empatice structuri lirice. Cotidianul devine epurat și inteligent, știința construirii unui text percutează ca o bătaie puternică a unui mușchi încordat, de la primul la ultimul vers din carte. O altă calitate a textelor este emoția, metabolizând lent structuri afective, romantice, nu romanțioase, care nu-și pierd calitatea de a fi poezie de cea mai bună calitate. m. duțescu reușește de departe cel mai bun debut al acestui an.

.

2. Adrian Diniș, Poezii odioase de dragoste, ed. Vinea, 2010 (debut)
Adrian Diniș ar fi putut scrie un ghid, cum să-ti ratezi debutul în literatură, pentru că dezamăgirea produsă de lectura acestei cărți așteptate a fost atât de mare încât m-am simțit dintr-o dată captivul unei glume cu camera ascunsă. Miza narativă exasperează, poemele nu reușesc să acumuleze sau, în cazul deja fericit, să sugereze ceva. Știam că Diniș este nemulțumit de unele texte din carte, pe care le considera grăbite, dar să nu găsești aproape niciun poem într-o întreagă carte, mi se pare deja foarte puțin. Titluri nefericite, Orașul peste care am făcut dragoste sau Cum a început toamna iernii mele, construcții planturoase, nedefrișate. Cu toate acestea, mare problemă a acestei cărți este că indiferent dacă îi citești un singur poem sau o parcurgi în întregime, nu ai pierdut sau câștigat nimic altceva. Ai senzația unei compoziții locvace a unui optzecist aventurier și ghiduș. Și, totuși, unde este poezia? Maldăre de cuvinte, hălci vulnerabile într-un volum pe care, dacă îl citești, se descompune și el. La propriu.

3. sorin despoT, apasă, ed. Cartea Românească, 2010 (debut)
O carte unitară la nivel stilistic și tematic, scrisă atent, cum alteori marii pictori își perfecționau lucrările în camere obscure, după minuțioase calcule optice. Cu toate acestea însă, ceva îi lipsește acestei cărți, cu siguranță nu știința construcției textului, nici miza retorico-imagistică, ci, probabil, latura credibilă a autenticității ei. (Asta mi s-a întâmplat și citind Not for sale a Domnicăi Drumea, unde, în afara cărții, poemele parcă se pulverizau nicăieri.) De remarcat însă la despoT câteva titluri ale unor poeme pentru care recomand această carte: aici, plutesc (m-a strâns în brațe și mi-a șoptit), superbul hohote sau deja smash hit-ul cadou.
despoT scrie cu tandrețe, fascinat de propria poezie, într-un mecanism tactil, cu vârfurile degetelor, pe hârtie. apasă este un debut reușit, inteligent, dar care mai mult pipăie. Poate și din eleganța autorului lui.