O recenzie de Mario Barangea, pe blogul lui

Poezia lui Gabriel Daliș e atemporală. /.../ Nu prea îți oferă alte ieșiri, artificiale, șlefuite migălos, efeminate - ca în cazul multora care vor ”să se pună bine” cu lectorul. Nu. Aici e poezie. Hic sunt leones. Versurile lui sunt așezate clasic - unul sub altul (unul deasupra altuia). Dar asta e singura concesie făcută convențiilor. În rest - artă. Pură.

Recenzia completa aici.

O recenzie de Radu Vancu in "Romania Literara", nr.27/2010

: până mereu

de Gabriel Daliş
Bistriţa, Editura Charmides, 2010, 104 p.

Cartea taman lansată de suceveanul Gabriel Daliş (n. 1978) la Bistriţa, în cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului de poezie şi muzică de cameră „Poezia e la Bistriţa", e în acelaşi timp o antologie şi un debut: antologie, pentru că strânge între copertele ei cele mai bune poeme din cele patru volume anterioare, Semnale de sâmbătă (1996), Întoarcere acasă (1998), Chip împreună (1999), Copacul fără urmaş (2005); debut, pentru că nici unul dintre acestea nu a existat practic în conştiinţa publică. (Paradoxala situaţie a lui Gabriel Daliş mi-a adus aminte de atotparadoxalul V. Leac, căruia o importantă revistă culturală i-a acordat Premiul de debut pentru a patra lui carte!)

Textele din : până mereu (nu, nu-i o greşeală tipografică - toate poemele lui Daliş încep cu două puncte, de parcă ar introduce răspunsurile la tot atâtea întrebări absente) arată că, în vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!"), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea a la Bukowski sau a la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă".

http://www.romlit.ro/recenzii2710

Teodora Coman despre : până mereu

Acum câteva zile am primit, de la un bun prieten, un frumos dar: volumul “:până mereu” al lui Gabriel Daliş (Charmides, 2010), o selecţie de poeme pe care le-aş numi "cu substanţă" sau "de revelaţie", ivite din exerciţiul reflexiv al întrebărilor “fără răspuns”, dar “iubite cu duşmănie”, înghiocate într-un limbaj cu minimum de referent exterior. De multe ori când pui mâna pe un volum de poezie de după 2000, te aştepţi să dai de un discurs de frondă, puternic racordat la tranzitoriul obiectual al experienţei cotidiene. Dar nu, aici, în “: până mereu”, nu dai de nimic experimental sau “trendy” dintr-un motiv simplu: prizării la “vremi”, la realitatea consumistă îi este preferată o cu totul altă miză, de factură clasică: forţa vizionară a poemului, de care poetul se lasă “cutreierat” până la oase. N-am putut să nu observ aceeaşi traversare temător-obosită, dar în acelaşi timp înfiorată mistic, a cărnurilor, aceeaşi regresie interioară pe care am întâlnit-o şi în Reverenţa lui Florin Partene. În ambele cazuri, scopul este acelaşi: nevoia de recuperare a intimităţii eului. Pentru una mai de modă veche, aşa ca mine, e o bucurie adevărată să constat că poezia – sau cel puţin o parte a ei – pare că se reliteraturizează (sau doar mi se pare?).
continuare: Însemnări din subterană, poemul de sâmbătă