Arderi
Puţini, prea puţini iubitori de poezie îl cunoşteau pe Gabriel Daliş, înainte de publicarea volumului : până mereu (Editura Charmides, 2010). Sucevean cu studii de economie şi teologie la Bucureşti, Gabriel Daliş debutase în 1995, cu un grupaj de poeme în „Bucovina literară”. Era încă adolescent. Un an mai târziu i-a apărut prima carte, Semnale de sâmbătă, pentru care a obţinut Premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Au urmat Întoarcere acasă (1998), Chip Împreună (1999) şi Copacul fără urmaş (2005), cărţi care ar fi avut destule de spus la vremea apariţiei lor, dar care au rămas cu totul necunoscute. A fost nevoie ca o editură bistriţeană să publice o antologie, pentru ca poemele lui Gabriel Daliş să ajungă la cititori.
: până mereu cuprinde poeme selectate din primele patru cărţi ale lui Gabriel Daliş, la care se adaugă cinci creaţii lirice inedite. Surprind, de la bun început, eleganţa şi maturitatea vocii unui poet care nu se sfieşte să-şi asume reflexivitatea distinctă, într-un peisaj liric în care agresivitatea şi visceralizarea limbajului, efluviile psihedelice, dezabuzarea şi cinismul au ocupat de multe ori prim-planul. Deşi trăieşte în raza neoexpresionistă, poezia lui Gabriel Daliş e altfel – respiră prin spaime, prin strigăt, prin sânge, dar se exprimă prin esenţializare sobră, convertind arderea interioară într-o coborâre spre intimitatea abstractă a lirismului. Versul înregistrează cu acurateţe seismografică frământările şi neliniştile unei conştiinţe pentru care trupul nu e carne, ci nerv : „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”, stă scris ca epigraf al cărţii. Şi chiar dacă rămâne, într-un anume fel, credincios pământului, trupul e fidel mai ales sensului care se împlineşte în el.
Gabriel Daliş trăieşte într-un timp pentru care sensibilitatea e un semn categoric al bolii şi al ratării. În aceste condiţii, a fi în lume înseamnă a trăi drama însingurării. Omul nu există prin ceilalţi, ci e redus la sine - „ : sunt tot mai orb când e vorba de oameni./ văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se/ din pereţi/ pe străzi înguste/ pline de ceilalţi oameni./ par un înviat/ trezit pe o streaşină./ m-am închegat în mine/ ca sângele sub o căzătură,/ dorm într-un pat înfricoşător şi adânc/ şi niciun vis şi nicio parte trează./ îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut/ sunt ca un câine mare şi alb/ abia găsit.” (autoportret) Elementul simbolic al deschiderii (fereastra) devine parte a năruirii reverberante, extinzând semnul neantizării la o lume de himere. Însă, deşi însingurarea amplifică până la insuportabil oboseala şi vulnerabilitatea unei fiinţe care vede apropierea dezastrului, se presimte, în acelaşi timp, existenţa unui echilibru prealabil al lumii.
În : până mereu se decelează un continuu exerciţiu al spaţierii, ce implică în primul rând capacitatea de a provoca metamorfoza straturilor eteroclite ale lumii în cristalul frumuseţii poetice. Aşezat în umbra şi lumina singurătăţii sale, autorul se propune lumii aşa cum e, cu vulnerabilitatea lui extremă, cu structura lui esenţialmente friabilă, dar şi cu postura suverană a unei conştiinţe creatoare, reflectată pe o pagină - „...copac fără urmaş pe-un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă.” Spaţiul emulaţiei estetice derivă dintr-o substanţă profund existenţială, fiind, totodată, şi unul cu precădere nou, ivit din înregistrările unei retine asociativ-imaginative. Căci imaginea nu e reală, ci rezultat al fanteziei şi al remodelărilor produse de o conştiinţă care izbuteşte să-şi păstreze, uimitor, puritatea. Developând figuri ale spaţiului, cadrele împlinirii vegetale (copacul), acvatice (oceanul, lacul) şi cosmice (ploaia, soarele) mărturisesc de fapt intensificările trăirii însingurate, cu crizele ei de melancolie şi de angoasă, cu starea ei reală de epuizare, dar şi cu miracolul pe care tot ea îl imaginează. Având, în poemele lui Gabriel Daliş, o tulburătoare paletă sugestivă, copacul şi ploaia se convertesc în embleme ale intervalelor, ale pasajelor dintre realităţi. Sunt amprente de verticalitate într-o lume care preferă scenariul normativ în locul desfăşurării transfiguratoare. Or, aceste urme ale verticalităţii îi provoacă poetului un pătrunzător sentiment al dependenţei, care nu creşte neapărat din fragilitatea lui constitutivă, ci din intuiţia unui dialog care se poate purta, dramatic, şi prin ascundere.
Uneori, hipersensibilitatea poetului asociază alteritatea cu o prezenţă agresivă de care trebuie să se protejeze, mai degrabă din nevoia de a-şi continua căutarea, decât din teama trezită de o ameninţare probabilă. Spaimele lui Gabriel Daliş sunt tulburi, vin din spaţiul enigmatic şi imperativ al posibilului, nu din liniile certe ale realităţii. Umblând prin singurătatea sa, atinge o stare-limită. Totul în jur există întru singurătate şi fiecare segment al existenţei îşi revelează adevărurile dureroase. Alteritatea e spectrală, dispersându-se în „grămezi de singurătăţi lângă pod” (cuplu), adăpost nu se găseşte nicăieri, de vreme ce până şi lumea potenţială stă sub pecetea neliniştii şi a însingurării - „ : mă scutură de umeri/ din fiecare somn abia sosit/ mă trezeşte/ sunt o piele zdrobită.// îmbrăţişarea mi se pare acum/ un întuneric între pat şi pernă.” (spaimă)
Fascinaţia purităţii şi gustul pentru esenţele tari fac ca poezia lui Gabriel Daliş să se scuture de toată zgura imanenţei. Rămân elementele primare şi sentimentele autentice, din care se aude firesc răsuflarea vieţii şi a morţii. Nu se intră în poezie fără a fi simţit propria ta pieire pare a spune un poem (cotidian), nu se cunoaşte materia primă a lirismului fără a fi zăbovit într-o stare extremă şi totală de însingurare (lampa). Pentru Gabriel Daliş, poezia presupune o sfâşiere chinuitoare, o ruptură lăuntrică prin care destrămarea lumii, în loc să se amplifice, lasă loc unei posibile restaurări. Sau unui miracol – chiar dacă precar, greu de suportat, dificil de înţeles - „ : am scris poemul. m-am temut şi am plâns/ parcă întâlnisem un copac înalt.// dorm noaptea în pădure, desculţ/ pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,/ sunt rău cu mâinile/ şi le izbesc de copaci./ vor veni iarăşi oamenii/ să mă caute după semne de sânge./ fiecare cu visul lui, şir indian înspre/ dimineaţă.” (daliile, I)
În multe poeme, sursa iradiantă e ascunsă într-un nod straniu de limbaj, în asocieri neobişnuite şi-n întorsături sintactice care concentrează tensiunea reflexivităţii „...de la cinci dimineaţa până mereu sunt/ o goană între două clipe/ şi am fiinţa tremurată/ şi nu vorbesc.” (cabluri, III) Expresie a inadaptibilităţii la un context agresiv, retragerea din faţa lumii constituie unul dintre vectorii poeziei lui Gabriel Daliş. Însă, pentru că prilejuieşte întâlnirea cu Poezia, mişcarea retractilă nu e însoţită de sentimentul înfrângerii şi nici nu se lasă atinsă de o plasticitate teatrală. Sensul ei e fertil, cu acoperire existenţială şi cu un generos potenţial de inocenţă. Având ce să spună, poetul (se) rosteşte atât prin acumularea unor discontinuităţi, cât şi prin simplitatea care îngăduie introspecţia, elanul imaginaţiei sau viziunea. Se obţin astfel etajări şi false perspective, reverii autentice şi capitulări iluzorii, prin care, în loc să eternizeze timpul căderii, poetul încearcă o conversie radicală, transformându-l într-un timp neînceput al poeziei - „ : plasture pe obraz,/ lămâie gâtuindu-mă prin întuneric/ sunt cel dintâi cu o piele de capră pe gât,/ iar tu eşti scrisoarea care aduce înconjur/ clipei trecute. // eu visez un poem/ cu o rouă căzând numai astăzi/ şi cu un lac abia mâine găsit/ în orizontul scuturat de sălbatici.” (reverie) Izbirea de limite şi neputinţa de a prelungi la nesfârşit visarea şi frumuseţea se oglindesc pe un teritoriu al sugestiei, nu al tranzitivităţii expresiei. Accentul cade mereu pe stare, pe sentimentul difuz sau exploziv, aproximat în imagini. Sau cuprins într-o poezie ca metaforă unică, aşa cum de mult îndrăznea să propună Trakl. Mâna poetului e sigură ; se întâmplă rareori ca versul să dilueze concentrarea lirismului, însă dozajul final este salvat de contorsiunea neaşteptată a imaginii ce-l însoţeşte (ştiu din trecut) .
La Gabriel Daliş, ruptura lăuntrică pivotează spre o sfâşiere lămuritoare, care câteodată îl îndeamnă să caute a se confunda, pentru o vreme, cu sensibilul (tot mai departe, splendori). Trăind în ritmul dat de stare şi în sensul schiţat de reflecţie, poetul se simte „fără corp” (cabluri, IV), provocat la acte prin care să capteze câteva dintre datele polisemice ale orizontului spiritual în care se află. Printr-o alchimie verbală care ia în stăpânire flacăra meditativă şi arderile afective, poemele din : până mereu deschid o spărtură spre nereprezentabil şi încearcă să prefacă reprezentarea într-o întrupare translucidă. În fond, mişcarea spiritului se prelungeşte în căutarea unei întrupări care să fie, în acelaşi timp, şi un prilej de sublimare. Iar ceea ce se arată e filigranul unei figuri care nu e alta decât a Poeziei.
Coerentă, tensionată şi provocatoare, : până mereu e o carte care stabileşte o traiectorie poetică surprinzătoare. De luat atent în seamă.
Puţini, prea puţini iubitori de poezie îl cunoşteau pe Gabriel Daliş, înainte de publicarea volumului : până mereu (Editura Charmides, 2010). Sucevean cu studii de economie şi teologie la Bucureşti, Gabriel Daliş debutase în 1995, cu un grupaj de poeme în „Bucovina literară”. Era încă adolescent. Un an mai târziu i-a apărut prima carte, Semnale de sâmbătă, pentru care a obţinut Premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Au urmat Întoarcere acasă (1998), Chip Împreună (1999) şi Copacul fără urmaş (2005), cărţi care ar fi avut destule de spus la vremea apariţiei lor, dar care au rămas cu totul necunoscute. A fost nevoie ca o editură bistriţeană să publice o antologie, pentru ca poemele lui Gabriel Daliş să ajungă la cititori.
: până mereu cuprinde poeme selectate din primele patru cărţi ale lui Gabriel Daliş, la care se adaugă cinci creaţii lirice inedite. Surprind, de la bun început, eleganţa şi maturitatea vocii unui poet care nu se sfieşte să-şi asume reflexivitatea distinctă, într-un peisaj liric în care agresivitatea şi visceralizarea limbajului, efluviile psihedelice, dezabuzarea şi cinismul au ocupat de multe ori prim-planul. Deşi trăieşte în raza neoexpresionistă, poezia lui Gabriel Daliş e altfel – respiră prin spaime, prin strigăt, prin sânge, dar se exprimă prin esenţializare sobră, convertind arderea interioară într-o coborâre spre intimitatea abstractă a lirismului. Versul înregistrează cu acurateţe seismografică frământările şi neliniştile unei conştiinţe pentru care trupul nu e carne, ci nerv : „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”, stă scris ca epigraf al cărţii. Şi chiar dacă rămâne, într-un anume fel, credincios pământului, trupul e fidel mai ales sensului care se împlineşte în el.
Gabriel Daliş trăieşte într-un timp pentru care sensibilitatea e un semn categoric al bolii şi al ratării. În aceste condiţii, a fi în lume înseamnă a trăi drama însingurării. Omul nu există prin ceilalţi, ci e redus la sine - „ : sunt tot mai orb când e vorba de oameni./ văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se/ din pereţi/ pe străzi înguste/ pline de ceilalţi oameni./ par un înviat/ trezit pe o streaşină./ m-am închegat în mine/ ca sângele sub o căzătură,/ dorm într-un pat înfricoşător şi adânc/ şi niciun vis şi nicio parte trează./ îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut/ sunt ca un câine mare şi alb/ abia găsit.” (autoportret) Elementul simbolic al deschiderii (fereastra) devine parte a năruirii reverberante, extinzând semnul neantizării la o lume de himere. Însă, deşi însingurarea amplifică până la insuportabil oboseala şi vulnerabilitatea unei fiinţe care vede apropierea dezastrului, se presimte, în acelaşi timp, existenţa unui echilibru prealabil al lumii.
În : până mereu se decelează un continuu exerciţiu al spaţierii, ce implică în primul rând capacitatea de a provoca metamorfoza straturilor eteroclite ale lumii în cristalul frumuseţii poetice. Aşezat în umbra şi lumina singurătăţii sale, autorul se propune lumii aşa cum e, cu vulnerabilitatea lui extremă, cu structura lui esenţialmente friabilă, dar şi cu postura suverană a unei conştiinţe creatoare, reflectată pe o pagină - „...copac fără urmaş pe-un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă.” Spaţiul emulaţiei estetice derivă dintr-o substanţă profund existenţială, fiind, totodată, şi unul cu precădere nou, ivit din înregistrările unei retine asociativ-imaginative. Căci imaginea nu e reală, ci rezultat al fanteziei şi al remodelărilor produse de o conştiinţă care izbuteşte să-şi păstreze, uimitor, puritatea. Developând figuri ale spaţiului, cadrele împlinirii vegetale (copacul), acvatice (oceanul, lacul) şi cosmice (ploaia, soarele) mărturisesc de fapt intensificările trăirii însingurate, cu crizele ei de melancolie şi de angoasă, cu starea ei reală de epuizare, dar şi cu miracolul pe care tot ea îl imaginează. Având, în poemele lui Gabriel Daliş, o tulburătoare paletă sugestivă, copacul şi ploaia se convertesc în embleme ale intervalelor, ale pasajelor dintre realităţi. Sunt amprente de verticalitate într-o lume care preferă scenariul normativ în locul desfăşurării transfiguratoare. Or, aceste urme ale verticalităţii îi provoacă poetului un pătrunzător sentiment al dependenţei, care nu creşte neapărat din fragilitatea lui constitutivă, ci din intuiţia unui dialog care se poate purta, dramatic, şi prin ascundere.
Uneori, hipersensibilitatea poetului asociază alteritatea cu o prezenţă agresivă de care trebuie să se protejeze, mai degrabă din nevoia de a-şi continua căutarea, decât din teama trezită de o ameninţare probabilă. Spaimele lui Gabriel Daliş sunt tulburi, vin din spaţiul enigmatic şi imperativ al posibilului, nu din liniile certe ale realităţii. Umblând prin singurătatea sa, atinge o stare-limită. Totul în jur există întru singurătate şi fiecare segment al existenţei îşi revelează adevărurile dureroase. Alteritatea e spectrală, dispersându-se în „grămezi de singurătăţi lângă pod” (cuplu), adăpost nu se găseşte nicăieri, de vreme ce până şi lumea potenţială stă sub pecetea neliniştii şi a însingurării - „ : mă scutură de umeri/ din fiecare somn abia sosit/ mă trezeşte/ sunt o piele zdrobită.// îmbrăţişarea mi se pare acum/ un întuneric între pat şi pernă.” (spaimă)
Fascinaţia purităţii şi gustul pentru esenţele tari fac ca poezia lui Gabriel Daliş să se scuture de toată zgura imanenţei. Rămân elementele primare şi sentimentele autentice, din care se aude firesc răsuflarea vieţii şi a morţii. Nu se intră în poezie fără a fi simţit propria ta pieire pare a spune un poem (cotidian), nu se cunoaşte materia primă a lirismului fără a fi zăbovit într-o stare extremă şi totală de însingurare (lampa). Pentru Gabriel Daliş, poezia presupune o sfâşiere chinuitoare, o ruptură lăuntrică prin care destrămarea lumii, în loc să se amplifice, lasă loc unei posibile restaurări. Sau unui miracol – chiar dacă precar, greu de suportat, dificil de înţeles - „ : am scris poemul. m-am temut şi am plâns/ parcă întâlnisem un copac înalt.// dorm noaptea în pădure, desculţ/ pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,/ sunt rău cu mâinile/ şi le izbesc de copaci./ vor veni iarăşi oamenii/ să mă caute după semne de sânge./ fiecare cu visul lui, şir indian înspre/ dimineaţă.” (daliile, I)
În multe poeme, sursa iradiantă e ascunsă într-un nod straniu de limbaj, în asocieri neobişnuite şi-n întorsături sintactice care concentrează tensiunea reflexivităţii „...de la cinci dimineaţa până mereu sunt/ o goană între două clipe/ şi am fiinţa tremurată/ şi nu vorbesc.” (cabluri, III) Expresie a inadaptibilităţii la un context agresiv, retragerea din faţa lumii constituie unul dintre vectorii poeziei lui Gabriel Daliş. Însă, pentru că prilejuieşte întâlnirea cu Poezia, mişcarea retractilă nu e însoţită de sentimentul înfrângerii şi nici nu se lasă atinsă de o plasticitate teatrală. Sensul ei e fertil, cu acoperire existenţială şi cu un generos potenţial de inocenţă. Având ce să spună, poetul (se) rosteşte atât prin acumularea unor discontinuităţi, cât şi prin simplitatea care îngăduie introspecţia, elanul imaginaţiei sau viziunea. Se obţin astfel etajări şi false perspective, reverii autentice şi capitulări iluzorii, prin care, în loc să eternizeze timpul căderii, poetul încearcă o conversie radicală, transformându-l într-un timp neînceput al poeziei - „ : plasture pe obraz,/ lămâie gâtuindu-mă prin întuneric/ sunt cel dintâi cu o piele de capră pe gât,/ iar tu eşti scrisoarea care aduce înconjur/ clipei trecute. // eu visez un poem/ cu o rouă căzând numai astăzi/ şi cu un lac abia mâine găsit/ în orizontul scuturat de sălbatici.” (reverie) Izbirea de limite şi neputinţa de a prelungi la nesfârşit visarea şi frumuseţea se oglindesc pe un teritoriu al sugestiei, nu al tranzitivităţii expresiei. Accentul cade mereu pe stare, pe sentimentul difuz sau exploziv, aproximat în imagini. Sau cuprins într-o poezie ca metaforă unică, aşa cum de mult îndrăznea să propună Trakl. Mâna poetului e sigură ; se întâmplă rareori ca versul să dilueze concentrarea lirismului, însă dozajul final este salvat de contorsiunea neaşteptată a imaginii ce-l însoţeşte (ştiu din trecut) .
La Gabriel Daliş, ruptura lăuntrică pivotează spre o sfâşiere lămuritoare, care câteodată îl îndeamnă să caute a se confunda, pentru o vreme, cu sensibilul (tot mai departe, splendori). Trăind în ritmul dat de stare şi în sensul schiţat de reflecţie, poetul se simte „fără corp” (cabluri, IV), provocat la acte prin care să capteze câteva dintre datele polisemice ale orizontului spiritual în care se află. Printr-o alchimie verbală care ia în stăpânire flacăra meditativă şi arderile afective, poemele din : până mereu deschid o spărtură spre nereprezentabil şi încearcă să prefacă reprezentarea într-o întrupare translucidă. În fond, mişcarea spiritului se prelungeşte în căutarea unei întrupări care să fie, în acelaşi timp, şi un prilej de sublimare. Iar ceea ce se arată e filigranul unei figuri care nu e alta decât a Poeziei.
Coerentă, tensionată şi provocatoare, : până mereu e o carte care stabileşte o traiectorie poetică surprinzătoare. De luat atent în seamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu