Nu vorbesc

: nu pot uita
visarea langa ocean,
nici frumusetea.

de la cinci dimineata pana mereu sunt

o goana intre doua clipe
si am fiinta tremurata
si nu vorbesc.

Mugur Grosu si SGB, la Institutul Blecher

Vicente Aleixandre

Pot spune ca Vicente Aleixandre este maestrul meu.

Nu cred ca exista un poet mai inaltator, dintre cati poeti am citit, care sa surprinda mai bine decat acesta triumful bucuriei si al dragostei, puterea vietii care transcende orice impuritate, visceralitatea mortii si iubirea ca sfartecare a materiei.

Cand il recitesc pe Vicente Aleixandre e ca si cum as urma luminile groase ale unui drum ratacitor dintr-o padure, pentru a evada. Ma uit in permanenta in urma, cu groaza de a nu fi prins de fiinte hieratice, cand aerul cetos, de vara tarzie, imi taie respiratia cu mii de cutite reci, invizibile.

Virginia Zeani

De fiecare data cand ascult Virginia Zeani, am convingerea ca vocea ei este fantezia oricarei partituri care vrea sa fie cantata, a oricarei urechi care vrea sa auda ce se intampla in cer si idealul de interpretare la care poate spera un mare compozitor cand scrie o capodopera.

Stefan Manasia si Gabriela Toma, la Institutul Blecher

Dan Mihut: "AutoDaFe"

“Autodafe” este titlul volumului de debut al lui Dan Mihut, volum aparut anul trecut in "Colectia Euridice" a Editurii Pontica din Constanta. Cartea este dedicata fiicei poetului, Marta, e structurata in trei capitole, "Auto", "Da" si "Fe" si beneficiaza de o ilustratie semnata Mugur Grosu.

Departe de a cadea prada vorbariilor inconsistente si insinuante (numite poezii) ale unor confrati, poezia lui Dan Mihut reuseste sa exprime fulgurant multitudini de perspective ale sinelui, sine care, slava Domnului, nu este tratat jemanfisist, cu superficialitate sau abandonat zgomotos. Inteligent, ambitios, transant, poetul explora atmosfera rarefiata a sinelui si se arunca in ea cu toata puterea, de parca singura reprezentare a vietii in care se recunoaste pe deplin ar fi sfartecarea: “am savana aproape, un desiş de remuşcări/ îndes tortura în gât şi respir ca acasă/ deşi nu pot umbla gol/ ca un vânător african. mi se pare simplu/ stau în praf, năduşesc, orgoliul e un om uscat/ lângă pielea mea/ fiecare ghiont îmi lasă urme albe, strâng craniul/ în chingi şi trag după mine acest peisaj.”

Stralucirea fiintei descinde dintr-un spasm fisurat, in care moartea isi demonstreaza efectele terapeutice, iar nebunia e un fel de anturaj consecvent: “cred că atunci când îţi pierzi minţile e ca o zi/ când înoţi spre larg/ apa se întâmplă să fie prea caldă, te auzi strigat/ de tine şi căldura/ depăşeşte banchizele nervilor, iei un peşte/ şi-l înghiţi, un dejun orgasmatic/ se roteşte mai repede, mai repede.”

Lumea devine o suferinta scufundata, un aluat care se roteste permanent, care se ineaca sub propria gravitate plina de capturi si cadente: “saturaţia vine când te roteşti, lumea/ până la genunchi/ oamenii până la brâu/ o mocirlă atinge pielea cu un scâncet rupt/ te zbaţi mai mult, îmbătrânesc ca o strachină/ de lapte.”

Dan Mihut nu se fereste de temele mari, in fata carora unii poeti tineri nu dau niciun semn de consideratie; fara a provoca sau arunca priviri dispretuitoare in jur, el ramane preocupat de "schimbarea la fata a textului". Usurinta cu care acest intransigent si talentat poet reuseste formule convingatoare se regaseste in majoritatea poemelor din aceasta surprinzatoare carte, un excelent exemplu fiind “ziua medusei”: “nu înţeleg cum se formează toate aceste/ distanţe/ sau apropieri. văd doar oameni care merg şi/ fac semen/ în tăcere. sau oameni care simţi că au în ei ceva/ ce îi face să nu se apropie. să nu se atingă// aveam alt fel de a ne îmbrăţişa. când mă/ apropiam de tine ţi se deschidea/ un sertar în care găseam apă sau fructe/ prosoape curate pe umerii goi/ sau o bucurie într-un vas curat. ne cuprindeam/ deasupra obiectelor pentru ca apoi să stăm/ pe ele/ în echilibru şi să povestim. apoi ne mâncam// nu m-am gândit niciodată la tine cum mă/ gândesc acum/ când văd oamenii care-şi desfac braţele/ sau doar/ le ţin agăţate de atingeri. resorturi moi îi împing/ unul în altul/ privirile lor taie. când te voi vedea apropiindu-te/ îmi va fi teamă să nu încremenim. să nu te mai/ ating niciodată”

Rigoarea si inteligenta cu care sunt scrise poemele, calitatea lor empatica, sinceritatea extrema, fac din Dan Mihut un poet adevarat, asumat, cu o intuitie plina de acuratete si de modestie: “din aceeaşi ură care privea din mama, într-o/ deschizătură a dealului/ săpasem o groapă în care să pun tot ce o/ supără. simţeam în fiecare dimineaţă cum/ împărţim ura ca pe-o pâine prea mare/ iar ochii noştri de animal îmblânzeau acest/ obraz frumos”.

Poeziile lui Dan Mihut nu sunt tocite cutite din plastic, nici carpe incarcate cu saruri si fluide, cum deja m-am obisnuit sa intalnesc in unele carti, ci placi metalice care reusesc performanta de a avea un puls imbratisat de claritate si de certitudini. Sunt poeme serioase, nicidecum “compromise” prin amestecuri confuze, cliseizate, demodate, de tipul celor pe care insista sa ni le propuna unii poeti interesati peste poate de meniuri, clasamente (fara clasa) si mode.

Dan Mihut nu vrea sa fie neaparat un Cristofor Columb in poezie, dar nici victima impresiilor vagi. Poetul isi asuma perspectiva reflexiva a carei mediu este lumina cartilor si densitatea trairilor autentice; iesirea poetului in lume se concentreaza in reactii necesare, evident impuse: “tot timpul trebuie să aflu de la alţii câţi bani fac/ ce să termin din cele începute ca să fiu/ un fel de lumină / pe care am primit-o, tata mi-a deschis gura/ ca unui guguştiuc/ şi mi-a suflat în plămâni o chestie albă/ o îndemânare”.

Dan Mihut traieste intr-o continua autodevorare. Poetul se impiedica de propriul sine pe care il cunoaste ca nimeni altul si, vrand parca sa il priveasca mult mai de aproape, cade intr-un fel de pseudo-adorare virtuala, deloc emfatica: “ca să ajung la o poliţă mai sus când visez/ că am spart zidurile reci ale magazinului din sat/ că apuc de pe rafturi/ tot ce văd, toate dulciurile învechite, conservele/ cu peşte şi că înfulec, privesc mârâind/ la prietenii mei firavi şi înghit cu oase cu tot/ abia răsuflând/ acelaşi peşte de parcă grădinile năpădite/ de buruieni ar fi un ocean, câţiva săteni ar sta/ cu parii şi cum ridică/ macroul capul din bălării, pac, la conservă cu el.”

Poezia lui Dan Mihut are armonii de chitare electice ale caror vibratii transcend fiinta umana, asemeni unor funii stranse de multa vreme in jurul unui corp autoflagelat.

Construite ca organisme empatice, poemele acestea au calitatea de a fi permanent vii. Ele se definesc si se concentreaza in mereu noi modulatii dureroase, asimiland trairi dintre cele mai intime. Fiecare vers pare un tendon intins, dar care, radiografiat minutios, se dovedeste a nu provoaca rupturi.

“Autodafe” este cartea autodevorarilor, in care constiinta poetului devine un spatiu aglomerat de zbateri si intrebari iar si iar formulate. Ceea ce pentru alti poeti poate ramane o provocare, pentru poetul constantean Dan Mihut este usurinta de a scrie poezie adevarata.

Elena Vladareanu - "Spatiu privat"

“Spatiu privat” este al patrulea volum de versuri al Elenei Vladareanu, una dintre cele mai cunoscute si zgomotoase voci din generatia tanara de scriitori.

Placheta beneficiaza de 33 de ilustratii care poarta semnatura lui Dan Perjovschi, de citate din cartile de gastronomie ale lui James Oliver, din cataloagele Ikea 2008 si 2009, dar si de informatii aparute in presa ultimilor ani, cazul lui Claudiu Crulic, de exemplu, fiind surprins in unul dintre poemele acestui recent volum de versuri, aparut la Cartea Romaneasca.

Ce are de-a face poezia cu gastronomia? Omul isi mananca propria viata si o digera ca pe o mancare a carei prima forma o imbracase un text.

In “Spatiu privat”, poeta se pune in postura individului din multime care cunoaste blazarea si lipsa de nuante in a aborda pragmatic viata. E ca si cum te-ai opri brusc pe un bulevard aglomerat si ai incepe sa fotografiezi inaltimile cladirilor, primind impunsaturi din toate partile. Pentru ca Elena Vladareanu nu se fereste de contradictii. In pofida locului comun, caldut, ea prefera sa reactioneze direct, stabilindu-si prin poezie un target de evaluare a cotidianului de care se jeneaza si se simte straina, dar in prezenta caruia se autodenunta (proclama?): “nu-mi place poezia./ nu-mi place carnea de porc./ nu sunt multumita de jobul meu/ de viata mea/ de iubitul meu./ nu am speranta de viata/ nu am planuri de viitor/…/ nu dau doi bani pe viata mea./ si in general nu imi place/ si nu-mi doresc nimic./ doar un spatiu in care sa ma aud/ cum inspir si expir. atat.”

Dezabuzarea vine din prea multa cunoastere a lumii care viermuieste si se vaieta. Acest social imbacsit de bacterii si boli, neajunsuri si frustrare, devine pentru Elena Vladareanu un spatiu al hidrocarburilor care devasteaza viata si o ingroapa: “in fiecare casa exista cate un colt din ala in care nu ai cum sa ajungi./ in care nu intra nici peria subtire si ascutita a aspiratorului, nici varful maturii/…/ tot ce vreau sa uit si nu pot e ghemuit acolo/…/ cate bacterii se aduna acolo, cati germeni patogeni/ nu ma gandesc ca ascunsa in praf sta pitita hepatita c/ asteptand momentul sa-mi sara la gat.”

“Spatiu privat” este o carte a multor nefericiri, desi valentele cinice, suprarealiste, ofera uneori textului un balans permanent luminos, ludic: “majoritatea barbatilor sunt inutili”, “am un orgasm oau!”, “nu e casa mea din reviste. e tot ce pot spune acum”, “nu se poate trai intr-o asemenea mizerie.”

Poezia devine pentru Vladareanu un soi de suspans libertin, o modalitate prin care lumea trebuie pedepsita fara regrete. Poeta nu este o inconstienta care isi rezerva destinul ratatului, ci o reflexiva inteligenta care se transpune in pielea abjecta a cotidianului pentru a incerca sa-i inteleaga absurditatea de care se dezice in permanenta. De aceea poemele par un fel de corectii aplicate naturii umane, tendinta permanenta de deradere, groaza de mizeria lumii si aratarea imperfectiunilor cu degetul in fata tuturor sunt marca acestui volum de versuri scris chirurgical, dar cu reprosuri nevrotice.

Kobo Abe - "Femeia nisipurilor"

"Femeia nisipurilor" este capodopera lui Kobo Abe si una dintre cele mai importante carti pe care le-a dat literatura japoneza de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

"Femeia nisipurilor" este romanul nesfarsitei griji asimilate conditiei umane; al interiorului camuflat, (partial directionat spre literatura existentialista), poetic si minimalist, care descopera fata suprarealista a unei existente acute, de filiera kafkiana.

Cartea este extrem de vizionara. Taietura imaginilor, shocking-ul cu care dezmembrarea rupestrului devine Absolut, abundenta detaliului, introspectia demoralizatoare, fac din acest neobisnuit roman o concentratie de imagini care se desfasoara ca o suma de diapozitive repetate obsesiv, mereu aceleasi.

Evadarea nu e necesara ca o revenire la stilul anterior de viata, ci ca un refuz in a asimila capriciile altor regnuri. “In preajma nisipului, orice lucru ce dispune de forma e goliciune. Curgerea lui, care neaga totalitatea formelor, e singura certitudine.”

Pasiunea lui Abe pentru fotografie poate fi foarte usor detectata prin capacitatea lui vizionara, imaginile sunt prelucrate atent, trecand prin diverse forme si filtre, regasindu-se, dupa multe reincarnari aperceptive, intr-un concret abisal, izolat, fara scapare. “Privi in sus la zidul de nisip/…/nici urma de om sau de scara, fireste.”

Lumea nisipului este omniprezenta, invadatoare, coroziva si plina de constrangeri. Nisipul e stapan absolut. Daca vrei sa te salvezi, nu ai nicio sansa: daca alergi, nisipurile te vor absorbi ca niste supape gurmande, iar fiind nevoit sa ramai, ploile fierbinti de nisip pulverizat iti vor invada definitiv sinusurile.

In acesta lume a eroziunilor, omul este un captiv care se lasa sedus de propria mutilare. O concluzie a cartii? Nu ai dreptul sa iubesti cand esti amenintat de nisip.

Profesorul Niki Junpei, pasionat de entomologie, pleaca intr-o expeditie in desertul din apropierea orasului Tokyo, cu ambitia de a descoperi noi specii de insecte. Ratacindu-se prin desert, profesorul ajunge intr-un sat amenintat de pericolul avalanselor de nisip unde va ramane prizonierul femeii care ii ofera ospitaliera un adapost. Evadarile planificate minutios ii esueaza.

Din departare

: nu sunt parte a niciunei intelegeri,
nu vad
si n-am umblat nicaieri,
n-am intalnit niciun om niciodata
tot ce-am gasit au fost urme.
imi sunt cel tainic în care singur nu cred
mai degraba cred in caini morti
pescuiti din lacuri.
ma stiu pe dinafara si am iluzii,
am maini, am picioare, am piele si păr,
din departare eu vreau sa ma aduc mai aproape
decat apele care trec de ferestrele caselor
uneori

"Regele se-nclina si ucide" de Herta Muller

“Regele se-nclina si ucide” de Herta Muller este o culegere de noua eseuri autobiografice in care constiinta scriitoarei devine marca propriei literaturi.

Intransigenta, sincera, extrem de lucida, autoarea nu este o patetica vulnerabila care vorbeste despre chinurile prin care a trecut in timpul regimului comunist din Romania si obsesiile exilului din Germania. Tensiunea textului e asemeni asteptarii unui cutremur anuntat, devastator, care se apropie intr-un spatiu real, demistificat si autopsiat.

Urmarita de Securitate, supusa interogatoriilor, umilita, amenintata, acuzata pe nedrept, Herta Muller isi va petrece anii tineretii intr-o lume compromisa, demonica, amenintatoare si fara perspective. Ororile din timpul regimului lui Ceausescu o va pune in situatia disperata de a accepta moartea ca pe o monstruozitate mai putin grava decat comunismul insusi. In Romania nu se poate muri demn, iar daca te lasi ucis de comunisti e ca si cum ai complota cu sistemul lor. Propria viata devine un pariu cu sinele, desi dexteritatea cu care Muller isi examineaza iminentul sfarsit ii paralizeaza de multe ori orice dorinta de evadare. “Moartea ma mai lasase o data sa plec, dar nu ma tratase cu refuz. Am luat-o ca pe o simpla amanare, pentru ca apa inca era foarte rece iar soarele primavaratic o mangaia inca atat de somnoros.”

Obsesia mortii, spaima de tot ce e viu, puternicul sentiment al dezradacinarii, singuratatea, dezolarea, sunt doar cateva dintre temele care fac din aceasta carte o sinteza a uneia dintre cele mai ravasite constiinte intelectuale ale acestui inceput de secol si, in acelasi timp, un manifest politic, cultural si social in favoarea demnitatii umane.

Scrisul nu vindeca pentru ca viata traita nu are corespondente fixe in limbajul concret. Cand scrie despre viata traita, cuvintele Hertei Muller devin repere orientative, nu expresii clare. "Nu-i adevarat ca pentru orice exista cuvinte si nici ca gandim intotdeauna cu ele. Pana si in ziua de azi multe lucruri nu le gandesc in cuvinte: nu le-am gasit pe cele potrivite nici in germana satului, nici in germana de la oras, nici in romana, nici in germana din Est sau din Vest."

O lectura paralizanta, reflexiva, deloc usor accesibila, o carte care trebuie citita daca nu din placere, neaparat din necesitate.

O marturie a trecutului criminal care isi trimite inca fantomele in prezentul vietii din Romania, "Regele se-nclina si ucide" este o sintagma a regelui-dictator. Dictatorul isi atribuie abuziv dreptul de veto pentru viata si moartea supusilor de pe "insula".