duminică, 14 decembrie 2014

piedici și arme, o nouă cronică

ACORDURI SUMBRE

Ioana Boștenaru, în Revista Cultura, nr. 497 din 12 decembrie 2014 

Dedat poeziei, după cum bine ilustrează traseul său literar, Gabriel Daliş nu abandonează frontul poetic douămiist nici cu cel mai recent volum al său, piedici şi arme (Cartea Românească, 2014), un come-back după circa patru ani de la publicarea antologiei până mereu, care s-a bucurat de o bună receptare critică. O primă lectură a celor doar 50 de poeme cuprinse în volum scoate la iveală un spectacol obsedant, în care timorarea joacă rolul principal. Placheta conturează un cadru antiutopic din frânturi de imagini belicoase, în care osmoza mizerabilism-tragism oferă nota dominantă.
Încă din primul poem, cernăuţi îngheţat, se observă prevalarea unui discurs secvenţial şi omisiv (un survol de la nevoi fiziologice precum foamea şi sexul până la lucruri palpabile), dar în acelaşi timp comprimat, căci miza fundamentală este evocarea revoltei şi a terorii în cele mai mici detalii. Detabuizarea de orice natură e la ea acasă aici: „degetele schiloade par un grătar pe care-i ars samuel./ în debara împing frigiderul cu mortăciuni./ voi aprinde aici o veioză într-un sicriu,/ vor smulge din oase un lift spre patiserie“. Tehnica se perpetuează de-a lungul întregului volum, promiscuitatea fiind deviza principală.
De remarcat faptul că însuşi registrul lingvistic pentru care optează poetul se catalizează în jurul câmpului semantic al distrugerii, al morbidului: „spumegă războiul pe-o parte-/ ne călăreşte un hoit/un behăit înnegrit şi turbat“ (primul război) ; „boala se rostogoleşte/ groapa/ cheia în buzunar/ mortul în numele căruia minţi“(mama pe primul afiş) ; „în vestiare/ au aşezat corturi,/ o movilă/ de haine şi papucei./ fetiţele moarte aliniate la apel,/ învăţate să meargă.“ (pândă) . În conturarea acestui tablou „patologic“ este sesizabilă inflaţia unor elemente esenţiale. Cum altfel ar arăta această poezie colerică fără soldaţi – animale tranşate, fără nelipsitele arme prezente încă din titlu (care se deconspiră cu fiecare poem în parte – pistol, cureluşe-război, elice, cârlig, căluş, cuţit, bombă, briceag, săgeţi sau cleşte etc.) şi asupra cărora ni se atrage atenţia chiar şi în motto: O armă nu-i o metaforă ? Împrumutat de la poetul originar ceh Hezy Leskly, născut în Israel şi supravieţuitor al Holocaustului, motto-ul anticipează oarecum tematica abordată în volum. Nu doar trimiterea iminentă la armă, ci însuşi background-ul autorului citat constituie un act de devansare a masacrului din piedici şi arme, care se consumă într-un topos precum Cernăuţi, avându-i ca principali actanţi pe Samuel, pe Rivka, pe Iţak sau pe Aaron (nume care se bucură de sonoritate în cultura ebraică, dar a căror individualitate este redusă la cote minimale, căpătând materialitate şi integrându-se perfect în lumea obiectuală): „degetele schiloade par un grătar pe care-i ars samuel“; „rivka ajunge un pian,/ ţeasta lui iţak-o veioză,/ partitură părul lui aaron smuls.“ (becul din mijloc).
Poemele înaintează pe acelaşi pattern, violentarea devenind un fel de a fi, un impuls dominant în piedici şi arme. Totul pare să se deruleze pe acorduri sumbre de lovituri: „clatină rama de pat/ prosoapele unui mort, colorate. clang ! clong !/ capătul scândurii dintr-o găleată./ simt nevoia de a răpi,/ de a lovi din ascunziş cu o elice“ (telegramă din cernăuţi (I)), într-un univers desacralizat în care „mila Domnului s-a făcut praf“. Niciun poem fără câteva sfârtecări: „te cos, te fac ramă de pat, vor spune,/ îţi tai gâtul să te scuip în cap“ (muşcătură), bruscări, scuipături, sânge: „nu ştiusem de sânge./ mă pândea însă o carne cu mâini,/ o lovitură prin acoperiş„ (regret că nu) sau hoituri brutalizate şi devorate de şobolani: „miercuri picioarele/ vor fi răpite de şobolani“. (spaima sylviei plath).
Gesturi autodistructive
Un adevărat crescendo în redarea terorii se remarcă în poemul distrugerea. Obsesia corporalităţii pare să reprezinte obiectul acestuia în plan tematic, fiind remarcabile densitatea şi cursivitatea sa, care îl individualizează în rândul creaţiilor volumului: „şi am/ şi oase/ şi ele într-o parte/ şi eu în altă parte/ şi degete lipite unele de altele/ şi mănânc cu palma./ şi mă micşorez din ce în ce mai uşor/ şi uneori chiar dispar/ şi zile întregi nu-mi simte lipsa nimeni./ şi-s amestecat fără tine (…) şi uneori chiar ascult cum se împinge cuţitul“. Limbajul este anihilat, în cele din urmă, în versul-concluzie, de un act de violenţă exterior, mai exact, de sunetul cuţitului care sfârtecă.
Mai mult decât atât, este extrem de sugestivă maniera în care Gabriel Daliş îşi construieşte scenariul liric, căci totul pare să se intensifice sub imperiul îngheţului. Astfel, fiorul interior al terorii este transpus şi în plan exterior. Un exemplu elocvent îl reprezintă primul poem al volumului, cernăuţi îngheţat. Şi poemul lagăr trebuie luat în considerare, căci acesta postulează ninsoarea ca element anihilator şi, totodată, ca mesager al morbidului: „însă ninsoarea aduce moarte/ mâini legate de alarmă/ peste acoperiş„. De asemenea, e de notat abolirea idilizării imaginii războiului, căci poemele sunt obiectul unui realism dus până la extrem.
Dar care este poziţia poetului-olograf în această lume fracturată? Este evident că acesta trece prin mai multe ipostaze, de la victimă la călău sau la simplu evocator. Nimicirea care face obiectul volumului nu îl lasă în stand-by. Teroarea se răsfrânge şi în personalitatea acestuia, însă, deşi poate părea bizar, întreaga reprezentaţie intimidantă îl fascinează: ea devine bun prilej de sporire a dozei de umanitate. Ilustrative în acest sens sunt gesturile autodistructive („m-am aruncat la pământ ca un pumn de pastile“ – sare neagră), urmate de efortul de re-umanizare: „mi-am înghiţit sufletul să nu îngheţ./ încalţă-mă şi descalţă-mă tu./ culcă-mă iar tot tu./ într-o haină de om potriveşte-mă./ alege-mi unul din numele oamenilor.“ – teritoriu. Printre piedici şi arme îşi proclamă, astfel, supravieţuirea. Secvenţele aleatorii redate pe muzica unor tonuri austere, având ca pandant detabuizarea şi declişeizarea, nu fac decât să sporească efectele acestei poezii în care cuvintele îşi depăşesc statutul de, vorba poetului, „provizii de aer“.

Niciun comentariu: