sâmbătă, 31 mai 2014

Dan-Liviu Boeriu a scris despre "piedici și arme"


 RĂZBOI & POEZIE

Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice. 

Cam aşa poate fi rezumat şi volumul lui Gabriel Daliş, piedici şi arme. Poetul, unul dintre cei mai discreţi şi mai talentaţi ai generaţiei, construieşte un edificiu al terorii pornind de la un diptic uşor de descifrat. Pe primul palier găsim un artificiu stilistic al suprametaforizării lugubrului. G. Daliş porneşte de la premisele contopirii totale dintre obiectele simple şi semnificaţia lor augmentată. Ele capătă un sens mai înalt prin transferul miraculos al însuşirilor lor într-o lume unde, din cauza violenţei extreme, totul se destructurează şi se reconstruieşte într-un joc dadaist înfricoşător şi straniu: “mila Domnului s-a făcut praf. / rivka ajunge un pian, / ţeasta lui iţak – o veioză, / partitură părul lui aaron smuls. / prin capătul buzunarului, un holbat. / crapă la râsete becul din mijloc.” (p.13) Toată această butaforie se naşte pe fondul reaşezării forţate a lucrurilor în logica strâmbă a războiului, care are puterea de a confisca şi de a transfigura realul: “acopăr un măr cu o cască. / astup camera umedă cu o cască. // îi dau casei măsura. strada-i umbrită. // limba mea are o cască strânsă, / un secret pentru ameninţările lor. // închid strada în pivniţă. / pivniţei îi leg sub bărbie o cască. // orice soldat poartă casca / prinsă cu două cureluşe-război” (p.10). 

           După prefigurarea ameninţării, următorul pas este amintirea. Comparaţiile sunt simple, contrastul imaginilor e voit cromatic: “mi-e milă de tot ce ating. / alergam alteori prin iarba înaltă, / astăzi dau cu picioarele în căni de tablă, / muşcat de un şobolan / dispărut din amestec.” (p.14) Suprapunerea celor două imagini ar putea avea un scop manipulator dacă nu i-ar lipsi tocmai intenţia acestei mistificări. Poetul îşi conduce cititorul prin ungherele terifiante ale unei (deocamdată) ficţiuni unde joacă rolul celui experimentat şi obişnuit cu trauma şi mizeria. Dimensiunile realului desenat aici ating valenţe alegorice, excepţional sugerate (“foametea s-a măritat cu un sat de copii / ziarul a scuipat în sicrie” – p.17). Ciudat cum procedeul atât de blamat al personificării reuşeşte să se plieze bine pe intenţiile lirice ale poemelor. Nu e nimic “demodat” în siguranţa cu care G. Daliş trasează conturul dramei cu ajutorul unor figuri de stil aproape abandonate azi.

            Evoluţia spaimei către paroxism e inevitabilă. Folosind aceleaşi procedee stilistice, poetul descrie treptele şi faţetele pe care disperarea fertilă le parcurge către implozia finală. Fondul e întotdeauna precar, însoţit fiind doar de hiperacuitatea paranoidă a mărturisitorului: “încotro se îndreaptă aceste / zgomote albe / ca sinucigaşele tinere? / stive de păr în cuptorul / locomotivelor - / miercuri picioarele / vor fi răpite de şobolani. / pun pe foc pastile din / pungile aduse noaptea, / tac într-o pădurice sticloasă, / care-i cel mai apropiat pod? / unde-i şurubelniţa, / deghizarea-n platformă? / prea cald şi nimic / din zilele noastre.” (p.32) Atent la efectele ultime ale ororii, autorul adoptă tacit ideea banalizării răului şi o plasează într-un decor ludic şi – în mod paradoxal – sinistru: “i-au luat cerceii, i-au agăţat / călcâiele de urechi, / au înecat-o pe o parte. // din piele i-au făcut bărcuţe galbene.” (p.30) Renaşterea e dureroasă şi producătoare de confuzii. Are loc o amnezie oarecum benefică, întrucât ea poate oferi şansa unui nou început, chiar dacă cel ieşit din iadul terestru nu mai poate exersa pe deplin mecanismele simplei recunoaşteri şi chiar dacă aura sa nu se potriveşte cu cea a celor pe care trebuie să-i convingă că e unul dintre ei: “îi şi uitasem pe oameni. / acum / înspre cine să merg în hainele ca un rotocol de aer fierbinte?” (p.34) Rămăşiţele lumii din care eroul se smulge se simt încă plutind ameninţător în jur, deşi pericolul a trecut. Răul s-a produs deja, însă efectele lui se întind peste timp luând formă materială: “glontele / trece / prin uşa / deschisă, / peste scările / podului, / fără să se împiedice.” (p.52)

            Al doilea palier despre care vorbeam mai sus este cel al unui foarte probabil program estetic (nu întru totul inovator) propus de Gabriel Daliş odată cu acest nou volum de poeme. Chiar dacă nu e pe deplin conştient de existenţa lui, sunt gata să afirm că găsesc în lirica lui Daliş apropieri semnificative de minimalismul şi “lirismul concentrat” al Hertei Müller din Leagănul respiraţiei, excepţionalul roman-poem al scriitoarei germane. Pasaje întregi par rescrieri inspirate ale unor fragmente aparţinând romanului amintit: “în vestiare / au aşezat corturi, / o movilă / de haine şi papucei. / fetiţele moarte, / aliniate la apel, / învăţate să meargă. // pe un front îngheţat / sângele / e-o sperietoare / care nu mişcă / nici dacă o spânzuri / de tocul uşii / nici dacă o furi.” (p.36) Referinţa e, din punctul meu de vedere, cât se poate de străvezie. Însă G. Daliş, având acest involuntar mimetism iniţial, merge mai departe şi chiar introduce în volum trimiteri explicite către necesitatea unei schimbări de atitudine privitoare la rostul liricii, aşa cum o înţelege el: “pot să inventez cuvinte / să le dau înţelesuri / să îi pun pe alţii să le spună // cuvintele nu înseamnă nimic // şi-s oglinzi cu provizii de aer // dacă nu le aşezi în faţă o vietate / să le stea împotrivă” (p.38) Se mizează, aşadar, pe modificarea accentului dinspre egocentrism şi metatextualism către o lirică onestă a revoltei ca substanţă inflamabilă, cu efecte mai largi decât asupra propriei persoane. Scenografia războiului, dincolo de a constitui tema principală a volumului, e folosită şi ca pretext pentru o poezie programatică temerară (deşi regăsibilă şi în lirica altor poeţi tineri): “de departe asculţi o poveste, / aici însă fiecare cuvânt / părăseşte câte o targă. // […] m-am târât afară cu un prieten / ne-am uitat ca o slugă la soare / cu două cănuţe în mâini. // animalele ardeau înfăşurate în banderole.” (p.47)

        Rămâne de văzut, în următoarele volume, cât de fidel va rămâne poetul propriilor viziuni şi principii estetice. Deocamdată, ce trebuie spus răspicat despre piedici şi arme este că îmbină într-un mod admirabil cadenţa aproape “ostăşească” a versului, imaginile de o tandreţe uluitoare şi neverosimilă, spectrul atroce al terorii răspândite ca o molimă (care se trăieşte ca o spaimă perpetuu-schizoidă) şi eleganţa neconvenţională a scriiturii. Un volum-şoc, exemplar scris, de o omogenitate tematică şi stilistică aproape perfectă.

Sursa: Literatura de azi

Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice.
Cam aşa poate fi rezumat şi volumul lui Gabriel Daliş, Piedici şi arme. Poetul, unul dintre cei mai discreţi şi mai talentaţi ai generaţiei, construieşte un edificiu al terorii pornind de la un diptic uşor de descifrat. Pe primul palier găsim un artificiu stilistic al suprametaforizării lugubrului. G. Daliş porneşte de la premisele contopirii totale dintre obiectele simple şi semnificaţia lor augmentată. Ele capătă un sens mai înalt prin transferul miraculos al însuşirilor lor într-o lume unde, din cauza violenţei extreme, totul se destructurează şi se reconstruieşte într-un joc dadaist înfricoşător şi straniu: “mila Domnului s-a făcut praf. / rivka ajunge un pian, / ţeasta lui iţak – o veioză, / partitură părul lui aaron smuls. / prin capătul buzunarului, un holbat. / crapă la râsete becul din mijloc.” (p.13) Toată această butaforie se naşte pe fondul reaşezării forţate a lucrurilor în logica strâmbă a războiului, care are puterea de a confisca şi de a transfigura realul: “acopăr un măr cu o cască. / astup camera umedă cu o cască. // îi dau casei măsura. Strada-i umbrită. // limba mea are o cască strânsă, un secret pentru ameninţările lor. // închid strada în pivniţă. / pivniţei îi leg sub bărbie o cască. // orice soldat poartă casca / prinsă cu două cureluşe-război” (p.10).
După prefigurarea ameninţării, următorul pas este amintirea. Comparaţiile sunt simple, contrastul imaginilor e voit cromatic: “mi-e milă de tot ce ating. / alergam alteori prin iarba înaltă, / astăzi dau cu picioarele în căni de tablă, / muşcat de un şobolan / dispărut din amestec.” (p.14) Suprapunerea celor două imagini ar putea avea un scop manipulator dacă nu i-ar lipsi tocmai intenţia acestei mistificări. Poetul îşi conduce cititorul prin ungherele terifiante ale unei (deocamdată) ficţiuni unde joacă rolul celui experimentat şi obişnuit cu trauma şi mizeria. Dimensiunile realului desenat aici ating valenţe alegorice, excepţional sugerate (“foametea s-a măritat cu un sat de copii / ziarul a scuipat în sicrie” – p.17). Ciudat cum procedeul atât de blamat al personificării reuşeşte să se plieze bine pe intenţiile lirice ale poemelor. Nu e nimic “demodat” în siguranţa cu care G. Daliş trasează conturul dramei cu ajutorul unor figuri de stil aproape abandonate azi.

            Evoluţia spaimei către paroxism e inevitabilă. Folosind aceleaşi procedee stilistice, poetul descrie treptele şi faţetele pe care disperarea fertilă le parcurge către implozia finală. Fondul e întotdeauna precar, însoţit fiind doar de hiperacuitatea paranoidă a mărturisitorului: “încotro se îndreaptă aceste / zgomote albe / ca sinucigaşele tinere? / stive de păr în cuptorul / locomotivelor - / miercuri picioarele / vor fi răpite de şobolani. / pun pe foc pastile din / pungile aduse noaptea, / tac într-o pădurice sticloasă, / care-i cel mai apropiat pod? / unde-i şurubelniţa, / deghizarea-n platformă? / prea cald şi nimic / din zilele noastre.” (p.32) Atent la efectele ultime ale ororii, autorul adoptă tacit ideea banalizării răului şi o plasează într-un decor ludic şi – în mod paradoxal – sinistru: “i-au luat cerceii, i-au agăţat / călcâiele de urechi, / au înecat-o pe o parte. // din piele i-au făcut bărcuţe galbene.” (p.30) Renaşterea e dureroasă şi producătoare de confuzii. Are loc o amnezie oarecum benefică, întrucât ea poate oferi şansa unui nou început, chiar dacă cel ieşit din iadul terestru nu mai poate exersa pe deplin mecanismele simplei recunoaşteri şi chiar dacă aura sa nu se potriveşte cu cea a celor pe care trebuie să-i convingă că e unul dintre ei: “îi şi uitasem pe oameni. / acum / înspre cine să merg în hainele ca un rotocol de aer fierbinte?” (p.34) Rămăşiţele lumii din care eroul se smulge se simt încă plutind ameninţător în jur, deşi pericolul a trecut. Răul s-a produs deja, însă efectele lui se întind peste timp luând formă materială: “glontele / trece / prin uşa / deschisă, / peste scările / podului, / fără să se împiedice.” (p.52)
Al doilea palier despre care vorbeam mai sus este cel al unui foarte probabil program estetic (nu întru totul inovator) propus de Gabriel Daliş odată cu acest nou volum de poeme. Chiar dacă nu e pe deplin conştient de existenţa lui, sunt gata să afirm că găsesc în lirica lui Daliş apropieri semnificative de minimalismul şi “lirismul concentrat” al Hertei Müller din Leagănul respiraţiei, excepţionalul roman-poem al scriitoarei germane. Pasaje întregi par rescrieri inspirate ale unor fragmente aparţinând romanului amintit: “în vestiare / au aşezat corturi, / o movilă / de haine şi papucei. / fetiţele moarte, / aliniate la apel, / învăţate să meargă. // pe un front îngheţat / sângele / e-o sperietoare / care nu mişcă / nici dacă o spânzuri / de tocul uşii / nici dacă furi” (p.36) Referinţa e, din punctul meu de vedere, cât se poate de străvezie. Însă G. Daliş, având acest involuntar mimetism iniţial, merge mai departe şi chiar introduce în volum trimiteri explicite către necesitatea unei schimbări de atitudine privitoare la rostul liricii, aşa cum o înţelege el: “pot să inventez cuvinte / să le dau înţelesuri / să îi pun pe alţii să le spună // cuvintele nu înseamnă nimic // şi-s oglinzi cu provizii de aer // dacă nu le aşezi în faţă o vietate / să le stea împotrivă” (p.38) Se mizează, aşadar, pe modificarea accentului dinspre egocentrism şi metatextualism către o lirică onestă a revoltei ca substanţă inflamabilă, cu efecte mai largi decât asupra propriei persoane. Scenografia războiului, dincolo de a constitui tema principală a volumului, e folosită şi ca pretext pentru o poezie programatică temerară (deşi regăsibilă şi în lirica altor poeţi tineri): “de departe asculţi o poveste, / aici însă fiecare cuvânt / părăseşte câte o targă. // […] m-am târât afară cu un prieten / ne-am uitat ca o slugă la soare / cu două cănuţe în mâini. // animalele ardeau înfăşurate în banderole.” (p.47)

Rămâne de văzut, în următoarele volume, cât de fidel va rămâne poetul propriilor viziuni şi principii estetice. Deocamdată, ce trebuie spus răspicat despre Piedici şi arme este că îmbină într-un mod admirabil cadenţa aproape “ostăşească” a versului, imaginile de o tandreţe uluitoare şi neverosimilă, spectrul atroce al terorii răspândite ca o molimă (care se trăieşte ca o spaimă perpetuu-schizoidă) şi eleganţa neconvenţională a scriiturii. Un volum-şoc, exemplar scris, de o omogenitate tematică şi stilistică aproape perfectă.


Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice. - See more at: http://www.literaturadeazi.ro/content/r%C4%83zboi-poezie#sthash.NWcqfXt3.dpuf
Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice. - See more at: http://www.literaturadeazi.ro/content/r%C4%83zboi-poezie#sthash.NWcqfXt3.dpuf

Un comentariu:

pasquinel spunea...

Când ai de ȋndeplinit un scop de orice fel, e ușor să zugrăvești pereții realității unui om ȋn culorile care ȋți servesc scopului, mai ales dacă arta mânuirii cuvintelor nu ți-e străină, fie și doar prin prisma amintirilor ancestrale și subliminale ale unei vieți anterioare petrecute in biblioteca din Alexandria.

Well (vorba francezului), in cazul poetului Daliș acel scop nu există, ȋn ceea ce mă privește. Am onoarea să-l cunosc personal, datorită ȋmprejurărilor geografice, ca să mă exprim mai ambiguu. La un moment dat, ȋnapoi ȋn timp, am crezut că suntem dușmani, iar altă dată am sperat că suntem prieteni.
O vreme am crezut că sunt subiectiv in ceea ce privește opera lui, dar această recenzie mi-a confirmat că am avut dreptate, cel puțin matematic. Eu, primul vector, l-am găsit pe cel de-al doilea, numit Dan-Liviu Boeriu, iar ȋmpreună am emis formula matematică prin care se demonstrează că Gabriel Daliș este un zeu al metaforei.
Mare parte din gândurile mele ȋndreptate spre opera lui se regăsește ȋn recenzia pe care nu am citit-o, ci am devorat-o. Criticul a știut exact ce cuvinte să folosească pentru a face o descriere cutremurătoare a lumii lui Daliș. Afirm cu toată convingerea că această recenzie se ridică la nivelul operei poetului Daliș, fapt cu atât mai greu de realizat, cu cât opera in discuție se află la un nivel greu de egalat.
Vă spun tuturor, Stăpânul Metaforei umblă chiar acum printre noi și numele lui este Gabriel Daliș.
Nu provoc pe nimeni să-i egaleze măiestria ordonării gândurilor, doar ȋi compătimesc pe cei care ar ȋndrăzni să ȋncerce, pentru că dincolo de metaforele lui Daliș mai rămâne prea puțin de spus.
Versurile lui Daliș dezlănțuie explozii de trăiri. Cuvintele, altfel clare și implacabile, par a se transforma ȋn spirale de tirbușoane, sau ȋn caleidoscopuri, mereu cu alte sensuri, mereu altfel. Daliș dărâmă ȋnsăși semantica, poezia lui poate fi comparată cu performanța unui street-dancer de excepție, care activează neuroni latenți de generații ȋntregi prin mișcările lui neașteptate.
Forța poeziei lui Daliș ar putea fi comparată cu opera “Oamenii mării” a lui Victor Hugo, dar nu cu munca autorului, ci cu ȋnsuși Gilliat, cel care prin propria voință ȋși crează atăt ȋnceputul, căt și sfârșitul universului său.
Nu sunt critic literar (“se vede” – vor spune imediat unii, pe care ȋi salut cu această ocazie), dar am pretenția că sunt ȋn stare să fac diferența ȋntre un sac plin cu “poezii” și un gând genial răstignit ȋntre pagini cu scrâșnete de dinți și suferință.

Iar cele de mai sus sunt scrise de un om aproape indiferent la fenomenul poetic, fost aproape dușman al autorului, același sincer,

Pasquinel