Constantin Hrehor, Ninsori Providențiale, ed. Licurici, Suceava, 1994, pag. 41.
un poem mondial
de câte ori nu te pornești
cu încrîncenare să croiești un poem
mondial
să strămuți scaunele super-mega-staruri-lor
criptele clasicilor
să obligi istoria literaturii să o ia de la
început, să scrie în fotoni, în decibeli;
în caznă de răstignit storci deasupra paginii
inima ca pe un spălător de restaurant îmbibat de
esențe tari
încât îi ies ușile din țâțâni, cărămizile, și-i crapă pereții
după care timpul a grămădit piane, rochii, lavaliere,
tablouri, puști cu cremene verde...
te-apleci pe condei, te obsedează versul primar,
răsucești vaza cu orgolioase micsandre, nu-ți iau
foc foile de tutun ghemuite în scorbura pipei
turcești,
gramofonu-i blocat, osia în încâlcita
bobiță de ață a păianjenului înaintând prin regatul de praf;
condeiul îți scapă, alunecă în afara cuvintelor,
șenila de argint a filei de scris îl absoarbe în oglinzile roșii,
marea, noaptea nopților sunt vecinii tăi perete
lângă perete: între pleoapele lor arcuite de spaimă
cu euforie și furie pipăi bătătorită argila cuvintelor
resemnat, vândut, înșelat te întrebi
unde-i fisura prin care poemul mondial a scăpat
ca peștișorul de aur dintre coperțile poveștii
2 comentarii:
Tocmai ce l-am „preazentat” pe blogul meu pe acest excelent Constantin Hrehor, pe care l-am descoperit grație „Poeziei române actuale” a lui Marin Mincu...
mă bucură mult
Trimiteți un comentariu