luni, 31 ianuarie 2011

O frază, un vers, o carte (XX)

Constantin Hrehor, Ninsori Providențiale, ed. Licurici, Suceava, 1994, pag. 41.

un poem mondial

de câte ori nu te pornești
cu încrîncenare să croiești un poem
mondial
să strămuți scaunele super-mega-staruri-lor
criptele clasicilor
să obligi istoria literaturii să o ia de la
început, să scrie în fotoni, în decibeli;
în caznă de răstignit storci deasupra paginii
inima ca pe un spălător de restaurant îmbibat de
esențe tari
încât îi ies ușile din țâțâni, cărămizile, și-i crapă pereții
după care timpul a grămădit piane, rochii, lavaliere,
tablouri, puști cu cremene verde...
te-apleci pe condei, te obsedează versul primar,
răsucești vaza cu orgolioase micsandre, nu-ți iau
foc foile de tutun ghemuite în scorbura pipei
turcești,
gramofonu-i blocat, osia în încâlcita
bobiță de ață a păianjenului înaintând prin regatul de praf;
condeiul îți scapă, alunecă în afara cuvintelor,
șenila de argint a filei de scris îl absoarbe în oglinzile roșii,
marea, noaptea nopților sunt vecinii tăi perete
lângă perete: între pleoapele lor arcuite de spaimă
cu euforie și furie pipăi bătătorită argila cuvintelor
resemnat, vândut, înșelat te întrebi
unde-i fisura prin care poemul mondial a scăpat
ca peștișorul de aur dintre coperțile poveștii

2 comentarii:

Yigru Zeltil spunea...

Tocmai ce l-am „preazentat” pe blogul meu pe acest excelent Constantin Hrehor, pe care l-am descoperit grație „Poeziei române actuale” a lui Marin Mincu...

Gabriel Daliş spunea...

mă bucură mult