Se afișează postările cu eticheta optzecism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta optzecism. Afișați toate postările

miercuri, 19 iunie 2013

Pentru Alexandru Mușina (1954-2013)

: atunci când moare câte un poet,
eu mă ascund pentru o seară la el în grădină
și îl aștept să între în casă ca înainte.

marți, 15 iunie 2010

Un poem de Matei Vişniec

Eu sînt un trist tovarăş de călătorie

Eu sînt un trist tovarăş de călătorie
nu beau nu mănînc nu privesc pe fereastră
din cînd în cînd îmi scot batista uriaşă
şi timp de jumătate de zi îmi şterg ochelarii
fumurii

eu sînt cel mai trist tovarăş de călătorie
nu vorbesc niciodată pe întuneric
valizele mele sînt mici şi pătrate
pardesiul meu e foarte subţire
şi se topeşte încet în cuier

sînt cel mai trist tovarăş de călătorie
privesc numai spre vîrful umbrelei
am ţigări pe care nu le aprind
ştiu o poveste nemaipomenit de frumoasă
pe care n-o spun nimănui

nu cobor niciodată din tren
în gări, în oraşe, în parcuri
mă simt îngrozitor de singur

marți, 1 iunie 2010

Cum se antologhează un text?

Cum se antologhează un text care are mai multe versiuni, iar autorul textului nu mai este în viaţă? Ce variantă ar trebui preferată dacă nu avem niciun indiciu cronologic? Dar dacă persoana care îngrijeşte ediţia respectivă renunţă cu bună ştiinţă la reperele cronologice, considerându-le poate neimportante, şi scapă în carte acelaşi text în mai multe versiuni, lăsându-se păcălit de titluri diferite care ascund de fapt acelaşi poem, ce ar trebui să înţeleagă cititorul de poezie din asta? Să se bucure că, într-un fel, a tras cu ochiul în laboratorul poetului? Să-l catalogheze neatent pe cel care s-a îngrijit de ediţia cu pricina sau să aprecieze faptul că variantele textului sunt toate publicate în carte fără uneori stresantele note de subsol care trag de mânecă?
.
Ce rost mai au morile vechi

- Pielea ta cînd punea cratima între o pîine neagră şi
o curte pustie. Boc boc auzeam. Pe cînd gura ta exila
tutun în cafea pe cînd nu mai deschideam nimănui.
Rămîneam goi. Cuvîntul meu ronţăia cuvîntul tău
spuneai: nu mai am de ce să mă plîng dacă pleci acum
te va hăpăi o pagină albă
e destul să fii un bărbat oarecare într-un trup oarecare
văd şi eu cum cimitirul pîndeşte o fată. Aceea nu-s eu.
Pisicile moştenite trag cu dinţii morile vechi tu nu
uiţi eu nu uit. Şi aşa mai departe.

Acest poem apare de două ori în antologia Aurel Dumitraşcu - Divina Paradoxalia, la paginile 145 şi 258, cu două modificări.
La pag. 258, poemul are alt titlu, Inocenţii de la moara veche, iar versurile de final din textul de la pag. 145 reprodus mai sus, "Pisicile moştenite trag cu dinţii morile vechi tu nu/ uiţi eu nu uit. Şi aşa mai departe.", devin "Pisicile moştenite trag cu dinţii de moara de vînt tu nu uiţi/ eu nu uit. Şi aşa mai departe."


Aurel Dumitraşcu - Divina Paradoxalia, antologie de poezie, Ed. Paralela 45, 2006, îngrijire ediţie, notă bio-bibliografică şi selecţie Adrian Alui Gheorghe.