MINIATURI BIZARRE
(în România Literară, nr.24/2014)
Piedici şi arme, volumul recent publicat de Gabriel Daliş, este, întâi
de toate, un act de curaj. Când aveam certitudinea că discursul poetic a
renunţat la excesul de tropi, iar necesitatea unei poezii tot mai
fruste, mai empatice, fără greutate stilistică (în ton cu viteza şi
natura internetului) era evidentă, Gabriel Daliş pare să se revendice
tocmai de la estetizarea, în tuşe groase, a realului.
Ca orice act de curaj, cel asumat de Gabriel Daliş are câştigul şi riscurile sale. Căci Piedici şi arme este, în primul rând, un exerciţiu de subminare a poeziei ample, narative, care îşi epuizează conţinutul pe măsură ce este rostit şi care nu îngăduie, sub niciun chip, liricizarea şi hiperbola existenţială. Scriind poeme dense, metaforice, care orbitează în jurul unor nuclee de forţă şi sunt, într-un sfârşit, absorbite de aceştia, Gabriel Daliş nu lasă garda jos şi îşi creează un stil reacţionar faţă de poezia care transpune şi respiră tăria imediatului. Dacă pentru alţi poeţi realitatea şi limbajul ei sunt inseparabile, în cazul lui Gabriel Daliş limbajul este doar o escortă pentru stări care, dezgolite ritualic de formă, devin esenţa ultimă a unui poem. Boala, frica, singurătatea şi prizonieratul sunt astfel de stări articulate în Piedici şi arme, un soi de trăiri-manifest care folosesc limbajul nu ca pe-un mod de limpezire, ci ca pârghie către esenţa lor. În spaţiul-carceră (Cernăuţi, „lagărul minţii”), locuit de făpturi care trăiesc în teroare şi violenţă, poetul cartografiază teritorii thanatice, puse în lumină doar prin fragmentaritatea memoriei şi a discursului. În logica acestei distilări treptate a imaginarului pot fi înţelese poemele concise, tăioase şi angoasante, în care Gabriel Daliş depune mai multă arhitectură a versurilor decât coeziune şi claritate, mai multă ambiguitate a imaginilor decât dialog cu experienţe fireşti, netrunchiate stilistic.
În ciuda aparentei structuri solide a acestor poeme, ele riscă să se prăbuşească oricând din cauza licitării, până la saţietate, a tropilor care alcătuiesc imagini inedite. Sub presiunea unei tehnici repetitive (care face volumul omogen, dar şi monoton), Gabriel Daliş uită că imaginile-şoc sau cele cărora li se caută originalitatea cu tot dinadinsul nu sunt suficiente ca un poem să fie închegat sau să reziste prin toate straturile sale. Cu alte cuvinte, ceea ce lipseşte poeziei din Piedici şi arme este naturaleţea, întrucât fascinaţia lui Gabriel Daliş pentru tehnică şi construcţia imaginii conduce adesea la artificialitate şi non-sens („: au întotdeauna o şansă cârligele sadicului./ şi le-a aşezat la intrare// căluşurile în gură s-au umflat,/ băieţelul strivit de hartă numără trepte”, p. 22). De aici până la a cădea în „capcane” suprarealiste şi a aglomera, în poeme de câteva versuri, structuri cu vagi semnificaţii comune nu este greu de ajuns, spre nenorocul autorului („pernele au crăpat/ mi se usucă părul.// arşiţa din cantina/ unde ne-am pus şorţurile// se numără singură şi greşeşte”, p. 35). Mai ales că fragmente din unele poeme pot fi oricând înlocuite cu părţi din alte poeme, iar acest lucru nu ar periclita cu nimic compoziţia poeziei din Piedici şi arme. În schimb, atunci când Gabriel Daliş nu mai amestecă piesele puzzleului (oricum dezordonate), ci încearcă să le asambleze pas cu pas, adică să-şi înnoade cu o minimă coerenţă versurile, sunt izbutite poeme foarte bune precum acesta: „atunci când moare/ prin somn/ câte un om,/ eu mă ascund/ pentru o seară/ la el în grădină/ şi îl aştept să intre în casă/ ca înainte.// steagul de la intrare/ e negru,/ oglinda acoperită –/ capac să ţină/ mâncarea/ fierbinte.// glontele/ trece/ prin uşa/ deschisă,/ peste scările/ podului,/ fără să se împiedice” (glontele, p. 52). Cele mai percutante poeme din Piedici şi arme sunt de găsit acolo unde Gabriel Daliş nu este preocupat de strategii stilistice (spre exemplu, versurile de final, impecabile de altfel, dar rostite ca o sentinţă) şi îşi creează poezia ca pe-o materie fluidă, care curge fără „piedici”. Din fiecare poem al volumului rămân, însă, versuri care au o frumuseţe stranie şi care dovedesc, mai degrabă, talentul lui Gabriel Daliş de a-şi construi miniatural poezia pe care o finisează pe porţiuni mici, fără să o privească totdeauna în ansamblul ei („îmi picură în ochi motorină fierbinte”, p. 20; „sângele meu e un pistol cu seria ştearsă”, p. 53).
Neobişnuit prin fondul anxios şi stilul puţin defazat (dar la fel de puternic) în raport cu tendinţele actuale, Piedici şi arme are totuşi şansele să fie în topul cărţilor de poezie publicate în 2014.
Ca orice act de curaj, cel asumat de Gabriel Daliş are câştigul şi riscurile sale. Căci Piedici şi arme este, în primul rând, un exerciţiu de subminare a poeziei ample, narative, care îşi epuizează conţinutul pe măsură ce este rostit şi care nu îngăduie, sub niciun chip, liricizarea şi hiperbola existenţială. Scriind poeme dense, metaforice, care orbitează în jurul unor nuclee de forţă şi sunt, într-un sfârşit, absorbite de aceştia, Gabriel Daliş nu lasă garda jos şi îşi creează un stil reacţionar faţă de poezia care transpune şi respiră tăria imediatului. Dacă pentru alţi poeţi realitatea şi limbajul ei sunt inseparabile, în cazul lui Gabriel Daliş limbajul este doar o escortă pentru stări care, dezgolite ritualic de formă, devin esenţa ultimă a unui poem. Boala, frica, singurătatea şi prizonieratul sunt astfel de stări articulate în Piedici şi arme, un soi de trăiri-manifest care folosesc limbajul nu ca pe-un mod de limpezire, ci ca pârghie către esenţa lor. În spaţiul-carceră (Cernăuţi, „lagărul minţii”), locuit de făpturi care trăiesc în teroare şi violenţă, poetul cartografiază teritorii thanatice, puse în lumină doar prin fragmentaritatea memoriei şi a discursului. În logica acestei distilări treptate a imaginarului pot fi înţelese poemele concise, tăioase şi angoasante, în care Gabriel Daliş depune mai multă arhitectură a versurilor decât coeziune şi claritate, mai multă ambiguitate a imaginilor decât dialog cu experienţe fireşti, netrunchiate stilistic.
În ciuda aparentei structuri solide a acestor poeme, ele riscă să se prăbuşească oricând din cauza licitării, până la saţietate, a tropilor care alcătuiesc imagini inedite. Sub presiunea unei tehnici repetitive (care face volumul omogen, dar şi monoton), Gabriel Daliş uită că imaginile-şoc sau cele cărora li se caută originalitatea cu tot dinadinsul nu sunt suficiente ca un poem să fie închegat sau să reziste prin toate straturile sale. Cu alte cuvinte, ceea ce lipseşte poeziei din Piedici şi arme este naturaleţea, întrucât fascinaţia lui Gabriel Daliş pentru tehnică şi construcţia imaginii conduce adesea la artificialitate şi non-sens („: au întotdeauna o şansă cârligele sadicului./ şi le-a aşezat la intrare// căluşurile în gură s-au umflat,/ băieţelul strivit de hartă numără trepte”, p. 22). De aici până la a cădea în „capcane” suprarealiste şi a aglomera, în poeme de câteva versuri, structuri cu vagi semnificaţii comune nu este greu de ajuns, spre nenorocul autorului („pernele au crăpat/ mi se usucă părul.// arşiţa din cantina/ unde ne-am pus şorţurile// se numără singură şi greşeşte”, p. 35). Mai ales că fragmente din unele poeme pot fi oricând înlocuite cu părţi din alte poeme, iar acest lucru nu ar periclita cu nimic compoziţia poeziei din Piedici şi arme. În schimb, atunci când Gabriel Daliş nu mai amestecă piesele puzzleului (oricum dezordonate), ci încearcă să le asambleze pas cu pas, adică să-şi înnoade cu o minimă coerenţă versurile, sunt izbutite poeme foarte bune precum acesta: „atunci când moare/ prin somn/ câte un om,/ eu mă ascund/ pentru o seară/ la el în grădină/ şi îl aştept să intre în casă/ ca înainte.// steagul de la intrare/ e negru,/ oglinda acoperită –/ capac să ţină/ mâncarea/ fierbinte.// glontele/ trece/ prin uşa/ deschisă,/ peste scările/ podului,/ fără să se împiedice” (glontele, p. 52). Cele mai percutante poeme din Piedici şi arme sunt de găsit acolo unde Gabriel Daliş nu este preocupat de strategii stilistice (spre exemplu, versurile de final, impecabile de altfel, dar rostite ca o sentinţă) şi îşi creează poezia ca pe-o materie fluidă, care curge fără „piedici”. Din fiecare poem al volumului rămân, însă, versuri care au o frumuseţe stranie şi care dovedesc, mai degrabă, talentul lui Gabriel Daliş de a-şi construi miniatural poezia pe care o finisează pe porţiuni mici, fără să o privească totdeauna în ansamblul ei („îmi picură în ochi motorină fierbinte”, p. 20; „sângele meu e un pistol cu seria ştearsă”, p. 53).
Neobişnuit prin fondul anxios şi stilul puţin defazat (dar la fel de puternic) în raport cu tendinţele actuale, Piedici şi arme are totuşi şansele să fie în topul cărţilor de poezie publicate în 2014.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu