Cu o carte atașantă și plină de sinceritate revine Cosmin Perța în peisajul editorial. “Fără titlu” (ed. Paralela 45, 2011, colecția Avanpost) este cel mai recent volum de versuri al unuia dintre cele mai vehiculate nume ale generației 2000 de scriitori.
Pentru iubitorii poeziei eliptice și austere, această carte probabil că nu va aduce surprize plăcute. “Sunt sătul de limbajele care pot înlocui viața”, avertizează Perța într-un poem, pag. 50. I s-ar reproșa lipsa indescriptibilului, absența misterului, sinceritatea excesivă care duce într-o zonă a prea-multului si a prea-spusului. În schimb, pentru iubitorii poeziei, să-i spunem tradiționaliste, care consideră că poezia, ca și muzica, înseamnă emoție, “Fără titlu” poate deveni o carte de neratat: “Toți prietenii mei scriu poezie,/ Ei inventează, ei aberează, ei imită, ei adnotează tot ce au scris unii poeți./ Eu nu scriu poezie, eu scriu tot ce simt, tot ceea ce nu trăiesc”, pag.55.
Dualitatea cu care Cosmin Perța își trăiește și scrie poezia devine pe deplin confirmată în versul definitoriu pentru întreaga lui carte, vers care, evident, apare de două ori: “Viața mea de acum se împarte între familie și singurătate” (pag. 26 și 67). De altfel, este și un exemplu de evidențiere a felului vast, (auto)ficțional în care Cosmin Perța, asemeni unui vechitestamentar repetă mesajul deșertăciunii lumii ori de câte ori are ocazia. În acest sens, avem de a face cu poemele 11 (pag. 26) și poemul VI (pag. 67), care, de fapt, ascund versiunea aceluiași text. Pe de altă parte, prezența constantă a numeralului “doi/două” nu face altceva decât să aducă în atenție un univers poetic cu doi poli ireconciliabili, în care inocența și zădărnicia, despre care vorbeam mai sus, se decupează aproape metonimic: “Și atunci lumea se împărți în două”, pag.11, “era o noapte îndeajuns/ pentru doi tineri”, pag.14, “Eu merg puțin mai înaintea ei, cu doi pași”, pag.16. Textul “Al doilea poem mult prea scurt”, pag.34, este definitoriu pentru tentația maximalistă spre dualitate și congruență. Alte exemple în acest sens: “Am doi copii, pe care îi văd rar, când se cade”, pag. 45, sau, în sfârșit, versul: “Și chiar dacă aș vedea până la felinarul acela,/ Ce ar fi: doi oameni, cu tot cu copiii lor”, pag. 67.
Bun portretist, în prima dimensiune a cărții Perța aduce cu nostalgie amintirea anilor copilăriei, “un sat de fildeș și marmoră/ cu râuri de-absint și dale de-azbest”, pag.9, “un sat cu zăpadă”, pag.12, a descoperirii lumii și a oamenilor dragi, parte a cărții din care răzbate referențial amintirea bunicului a cărui moarte a dus la gestul deplinei identificări mature a adolescentului: “Cât a trăit bunicul meu eram un copil, și abia după ce moartea lui/…/ pregătindu-mă acum pentru viață.” Sunt pagini de o sinceritate uluitoare, în care puritatea acelei vârste scrie efectiv poemele, descătușat, neurmărind minuțios tehnici literare elaborate, cu riscul marșării evidente pe un automatism intuitiv, manierist. Într-un demers imaginar, atmosfera bucolic autentică, a satului maramureșan de altădată apare inedită: “pentru că noi ne pregătim să vorbim despre ceva nemainumit/ despre ceva care numai prin simplul gând poate ajunge prezență”, pag. 20, unde “Lungi cârduri de rațe se tot perindă la orizont/ și liniștea aceasta făr de scăpare”, pag. 23.
A doua dimensiune a cărții, la fel de angoasată și sinceră, păstrează generozitatea abordării propriului imaginar absolutizat: “Am coborât din nord și am adus odată cu mine/ grajdul bunicilor mei în care cinci vaci,/ trei tauri și patru junici sălășluiau iarnă de iarnă/așteptând primăvara cu aceeași înfrigurare ca noi”, pag. 22. Bucolicul devine bahicul, tentația portretizării se relativizează, narativitatea pare uneori că-și face de cap și spune totul, în defavoarea realei introspecții care nu eliberează: “Eu mă aflu așa:/ Tânăr poet, cu doi copii,/ Îndrăgostit peste măsură/ De soția sa”, pag.49.
Cele două dimensiuni ale cărții, una însemnând amintirea anilor copilăriei și a personajelor ei, cealaltă – identificarea unei contemporaneități frisonate de aerul tare al morții și zădărniciei, sunt, într-un fel, legate prin singurul personaj neconvențional care apare în carte, Sulamita. Astfel se justifică parfumul biblic, umil, din paginile cărții lui Perța. O întreagă suită de substantive vin să contureze acest spațiu sacru al vieții și morții: credință, înfrânare, rugăciune, jelanie, sicomor, izbăvire, purcedere, conștiință, deșertăciune, memorie, desăvârșire, împăcare, neputință, nemărginire. “Ni se spune: doar așa poți ajunge la desăvârșire,/ Sau ni se spune: de aici înainte nu mai poți face nimic”, pag.50.
Personajele din copilărie sunt completate de personalități, în partea a doua a cărții. Aceeași nostalgie învăluie amintirea lui Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici sau ? Săplăcan, bine capitonată cu alte repere literare: Lorca, Rabelais, Gogol și alții, în poeme care, din păcate, nu reușesc decât pe alocuri complexitatea versurilor din prima jumătate a volumului. Iată un exemplu: “Sunt Whitman, sunt Maiakovski, Ferlinghetti, Petrarca,/ Trakl, Celan, sunt toți cei care până la mine au scris ce credeam”, pag.31.
Lăsând la o parte orice instrument steril, Cosmin Perța scrie cu toată ființa despre toată ființa sa, când autobiografic, când autoficțional, fără detașare, cu o mână pe pagină și cu cealaltă mână pe inimă: “Eu scriu tot ce îmi amintesc”, ne avertizează el într-un poem, pag. 37.
La nivelul textului, sunt câteva lucruri care i se pot reproșa: adjectivarea în exces sau dubla adjectivare (“cu mâinile osoase și lungi, cu pântecul dureros,/ axila putredă și piept găunos”, pag.9, sau “floarea dalbă și netedă a memoriei”, pag. 36), probleme legate de comparații (“o apă neagră ca un tăciune”, pag. 23) , recurența deranjantă a unor sintagme (“am fost…”, “n-am fost…”, “sunt…”), abundența negației și, de aici, lipsa unei varietăți stilistice, ușoara tentație spre silogism (“Căci amintirile sunt ca iarba uscată”, pag. 11), absența unor filtre care să esențializeze discursul poetic.
La nivel unitar, o selecție mai riguroasă a poemelor și o structurare mai atentă a cărții ar fi adus în mod evident un plus semnificativ. Titlul cărții, deși neprietenos la prima vedere, avantajează cert conținutul ei. În orice caz, Cosmin Perța reușește un lucru greu de atins într-un volum de versuri: univers poetic. Este și o demonstrație a pierderii armoniei din lumea fiecăruia dintre noi: “Nimic despre viață./ Totul trebuie examinat cu precizie./…/Oare câte dintre închipuirile mele vor ceda azi?”, pag.62.
Aflat într-o ascendență evidentă, nu știu despre ce va scrie el de acum încolo pentru că în “Fără titlu”, Cosmin Perța pare că ne-a spus cu convingere absolut totul.
Pentru iubitorii poeziei eliptice și austere, această carte probabil că nu va aduce surprize plăcute. “Sunt sătul de limbajele care pot înlocui viața”, avertizează Perța într-un poem, pag. 50. I s-ar reproșa lipsa indescriptibilului, absența misterului, sinceritatea excesivă care duce într-o zonă a prea-multului si a prea-spusului. În schimb, pentru iubitorii poeziei, să-i spunem tradiționaliste, care consideră că poezia, ca și muzica, înseamnă emoție, “Fără titlu” poate deveni o carte de neratat: “Toți prietenii mei scriu poezie,/ Ei inventează, ei aberează, ei imită, ei adnotează tot ce au scris unii poeți./ Eu nu scriu poezie, eu scriu tot ce simt, tot ceea ce nu trăiesc”, pag.55.
Dualitatea cu care Cosmin Perța își trăiește și scrie poezia devine pe deplin confirmată în versul definitoriu pentru întreaga lui carte, vers care, evident, apare de două ori: “Viața mea de acum se împarte între familie și singurătate” (pag. 26 și 67). De altfel, este și un exemplu de evidențiere a felului vast, (auto)ficțional în care Cosmin Perța, asemeni unui vechitestamentar repetă mesajul deșertăciunii lumii ori de câte ori are ocazia. În acest sens, avem de a face cu poemele 11 (pag. 26) și poemul VI (pag. 67), care, de fapt, ascund versiunea aceluiași text. Pe de altă parte, prezența constantă a numeralului “doi/două” nu face altceva decât să aducă în atenție un univers poetic cu doi poli ireconciliabili, în care inocența și zădărnicia, despre care vorbeam mai sus, se decupează aproape metonimic: “Și atunci lumea se împărți în două”, pag.11, “era o noapte îndeajuns/ pentru doi tineri”, pag.14, “Eu merg puțin mai înaintea ei, cu doi pași”, pag.16. Textul “Al doilea poem mult prea scurt”, pag.34, este definitoriu pentru tentația maximalistă spre dualitate și congruență. Alte exemple în acest sens: “Am doi copii, pe care îi văd rar, când se cade”, pag. 45, sau, în sfârșit, versul: “Și chiar dacă aș vedea până la felinarul acela,/ Ce ar fi: doi oameni, cu tot cu copiii lor”, pag. 67.
Bun portretist, în prima dimensiune a cărții Perța aduce cu nostalgie amintirea anilor copilăriei, “un sat de fildeș și marmoră/ cu râuri de-absint și dale de-azbest”, pag.9, “un sat cu zăpadă”, pag.12, a descoperirii lumii și a oamenilor dragi, parte a cărții din care răzbate referențial amintirea bunicului a cărui moarte a dus la gestul deplinei identificări mature a adolescentului: “Cât a trăit bunicul meu eram un copil, și abia după ce moartea lui/…/ pregătindu-mă acum pentru viață.” Sunt pagini de o sinceritate uluitoare, în care puritatea acelei vârste scrie efectiv poemele, descătușat, neurmărind minuțios tehnici literare elaborate, cu riscul marșării evidente pe un automatism intuitiv, manierist. Într-un demers imaginar, atmosfera bucolic autentică, a satului maramureșan de altădată apare inedită: “pentru că noi ne pregătim să vorbim despre ceva nemainumit/ despre ceva care numai prin simplul gând poate ajunge prezență”, pag. 20, unde “Lungi cârduri de rațe se tot perindă la orizont/ și liniștea aceasta făr de scăpare”, pag. 23.
A doua dimensiune a cărții, la fel de angoasată și sinceră, păstrează generozitatea abordării propriului imaginar absolutizat: “Am coborât din nord și am adus odată cu mine/ grajdul bunicilor mei în care cinci vaci,/ trei tauri și patru junici sălășluiau iarnă de iarnă/așteptând primăvara cu aceeași înfrigurare ca noi”, pag. 22. Bucolicul devine bahicul, tentația portretizării se relativizează, narativitatea pare uneori că-și face de cap și spune totul, în defavoarea realei introspecții care nu eliberează: “Eu mă aflu așa:/ Tânăr poet, cu doi copii,/ Îndrăgostit peste măsură/ De soția sa”, pag.49.
Cele două dimensiuni ale cărții, una însemnând amintirea anilor copilăriei și a personajelor ei, cealaltă – identificarea unei contemporaneități frisonate de aerul tare al morții și zădărniciei, sunt, într-un fel, legate prin singurul personaj neconvențional care apare în carte, Sulamita. Astfel se justifică parfumul biblic, umil, din paginile cărții lui Perța. O întreagă suită de substantive vin să contureze acest spațiu sacru al vieții și morții: credință, înfrânare, rugăciune, jelanie, sicomor, izbăvire, purcedere, conștiință, deșertăciune, memorie, desăvârșire, împăcare, neputință, nemărginire. “Ni se spune: doar așa poți ajunge la desăvârșire,/ Sau ni se spune: de aici înainte nu mai poți face nimic”, pag.50.
Personajele din copilărie sunt completate de personalități, în partea a doua a cărții. Aceeași nostalgie învăluie amintirea lui Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici sau ? Săplăcan, bine capitonată cu alte repere literare: Lorca, Rabelais, Gogol și alții, în poeme care, din păcate, nu reușesc decât pe alocuri complexitatea versurilor din prima jumătate a volumului. Iată un exemplu: “Sunt Whitman, sunt Maiakovski, Ferlinghetti, Petrarca,/ Trakl, Celan, sunt toți cei care până la mine au scris ce credeam”, pag.31.
Lăsând la o parte orice instrument steril, Cosmin Perța scrie cu toată ființa despre toată ființa sa, când autobiografic, când autoficțional, fără detașare, cu o mână pe pagină și cu cealaltă mână pe inimă: “Eu scriu tot ce îmi amintesc”, ne avertizează el într-un poem, pag. 37.
La nivelul textului, sunt câteva lucruri care i se pot reproșa: adjectivarea în exces sau dubla adjectivare (“cu mâinile osoase și lungi, cu pântecul dureros,/ axila putredă și piept găunos”, pag.9, sau “floarea dalbă și netedă a memoriei”, pag. 36), probleme legate de comparații (“o apă neagră ca un tăciune”, pag. 23) , recurența deranjantă a unor sintagme (“am fost…”, “n-am fost…”, “sunt…”), abundența negației și, de aici, lipsa unei varietăți stilistice, ușoara tentație spre silogism (“Căci amintirile sunt ca iarba uscată”, pag. 11), absența unor filtre care să esențializeze discursul poetic.
La nivel unitar, o selecție mai riguroasă a poemelor și o structurare mai atentă a cărții ar fi adus în mod evident un plus semnificativ. Titlul cărții, deși neprietenos la prima vedere, avantajează cert conținutul ei. În orice caz, Cosmin Perța reușește un lucru greu de atins într-un volum de versuri: univers poetic. Este și o demonstrație a pierderii armoniei din lumea fiecăruia dintre noi: “Nimic despre viață./ Totul trebuie examinat cu precizie./…/Oare câte dintre închipuirile mele vor ceda azi?”, pag.62.
Aflat într-o ascendență evidentă, nu știu despre ce va scrie el de acum încolo pentru că în “Fără titlu”, Cosmin Perța pare că ne-a spus cu convingere absolut totul.
Un comentariu:
"sunt toți cei care până la mine au scris ce credeam". super; am si eu un atasament de asta fatza oameni de astia (normal, fiecare cu zeii lui). suna promitator, nu cred ca tine de cit de "traditionalist" sau "ne-traditionalist" esti - cind te pui bine pe hirtie, nu mai conteaza cum ai facut-o.
in alta ordine de idei: salutari, bucovinene!
Trimiteți un comentariu