Kosztolányi Dezső (1885-1936) este un poet maghiar care, din păcate, nu a avut șansa afirmării internaționale de care, prin traduceri, Sándor Petőfi, Attila József, Ady Endre și János Arany s-au bucurat în momentul pătrunderii lor masive în diverse literaturi, cu predilecție europene, printre care și în cea română.
Un poet profund uman, la curent cu tehnicile mai vechi și mai noi ale poeziei, și aflat ontologic și cultural în mijlocul schimbărilor masive de la sfârșitul secolulul XIX și începutul secolului XX. Kosztolányi Dezső nu este strict preocupat de națiunea estetică a poeziei (în opinia mea, națiunea poeziei este estetica), inserțiile de social nefiind altceva decât surprinderea unui peisaj temporar care părea că se permanentizează umilindu-se "în orbul haos al veacului", după cum scria într-un poem.
Kosztolányi Dezső nu este un poet inevitabil pentru o epocă anume, ci un poet actual pentru un timp oricât de târziu (în câteva poeme am avut impresia că citesc un douămiist/fracturist). Un poet capabil să surprindă simplitatea cu care monstruozitatea istorie comite ororile-i specifice nevoilor specifice.
Văduva din tramvai
Acestei văduve aci-n tranvai
nu vrea nimeni
să-i dea un loc.
Doar stă pândind
unde
s-ar putea așeza.
Ci-n ochii ei e scris: Îndurare,
milă, oameni buni.
Eu vin de departe,
peste odăi cu prunci și cimitire
am mers poticnindu-mă înainte
pân-am ajuns aici.
Dar soțul meu e mort, n-are cine să mă apere,
și fiii mi-au murit,
și fetele, ginerii dragi,
și singură acum
eu fac drumul acesta,
n-are cine să mă apere
până la cea din urmă stație.
Spuneți, oameni buni,
când mă vedeți aici, clătinându-mă,
cu atât de ciudata mea pălărioară neagră,
cu genunchii mei tremurători
și cu pântecul beteag
în urma multor nașteri
nu vă gândiți deloc
la maica voastră?
( din volumul Poeme, ed. Albatros, 1976, colecția "Cele mai frumoase poezii", în românește de Livia Băcaru, pag. 47-48. )
Un poet profund uman, la curent cu tehnicile mai vechi și mai noi ale poeziei, și aflat ontologic și cultural în mijlocul schimbărilor masive de la sfârșitul secolulul XIX și începutul secolului XX. Kosztolányi Dezső nu este strict preocupat de națiunea estetică a poeziei (în opinia mea, națiunea poeziei este estetica), inserțiile de social nefiind altceva decât surprinderea unui peisaj temporar care părea că se permanentizează umilindu-se "în orbul haos al veacului", după cum scria într-un poem.
Kosztolányi Dezső nu este un poet inevitabil pentru o epocă anume, ci un poet actual pentru un timp oricât de târziu (în câteva poeme am avut impresia că citesc un douămiist/fracturist). Un poet capabil să surprindă simplitatea cu care monstruozitatea istorie comite ororile-i specifice nevoilor specifice.
Văduva din tramvai
Acestei văduve aci-n tranvai
nu vrea nimeni
să-i dea un loc.
Doar stă pândind
unde
s-ar putea așeza.
Ci-n ochii ei e scris: Îndurare,
milă, oameni buni.
Eu vin de departe,
peste odăi cu prunci și cimitire
am mers poticnindu-mă înainte
pân-am ajuns aici.
Dar soțul meu e mort, n-are cine să mă apere,
și fiii mi-au murit,
și fetele, ginerii dragi,
și singură acum
eu fac drumul acesta,
n-are cine să mă apere
până la cea din urmă stație.
Spuneți, oameni buni,
când mă vedeți aici, clătinându-mă,
cu atât de ciudata mea pălărioară neagră,
cu genunchii mei tremurători
și cu pântecul beteag
în urma multor nașteri
nu vă gândiți deloc
la maica voastră?
( din volumul Poeme, ed. Albatros, 1976, colecția "Cele mai frumoase poezii", în românește de Livia Băcaru, pag. 47-48. )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu