Pînă mereu
Dacă V.Leac îşi începe poeziile cu (sau după) punct, poemele lui Gabriel Daliş pornesc la drum numai după două puncte (:). „:Pînă mereu” de Gabriel Daliş e o antologie de autor Gabriel Daliş, doar că una descrescătoare, cum ar veni, volumul începînd cu cîteva poeme inedite, apoi urmînd selecţii din cele patru cărţi ale sale de pînă acum: „Copacul fără urmaş” (2005), „Chip Împreună” (1999), „Întoarcere acasă” (1998) şi „Semnale de sîmbătă” (1996). O antologie ce vine la fix pentru Gabriel Daliş, care, ca mulţi alţi scriitori încă tineri, pînă acum publicat doar la edituri mai puţin cunoscute, aşa că volumele lor au fost de negăsit. „:Pînă mereu” e o carte în care Gabriel Daliş se ascunde la vedere, ca-n „autoportret” („îmi place să mă ascund / îmi place să caut / sunt ca un cîine mare şi alb / abia găsit”). Chiar din primele poezii ale cărţii îţi dai seama că Gabriel Daliş nu seamănă cu nici un coleg de-al său de generaţie, de fapt… din primul rînd te-ai convinge de asta („:am venit în casa ta să tac”), dacă nu s-ar deosebi de ceilalţi „douămiişti” în primul rînd datorită stilului, a formei, şi abia apoi din cauza fondului. Gabriel Daliş… tace mult în poezie, însă tace asurzitor, poemele sale – scurte, exacte şi foarte bine şlefuite – reuşesc să creeze o stare alarmantă, explozivă, o atmosferă foarte încărcată emoţional. Gabriel Daliş e cumva singular şi pentru că el nu-şi trage seva poetică de aici şi acum, din realitatea pe care o trăim, ci din acel copac simbolic din alte vremi, pe care l-a dosit în poemul „Splendori”, care apare repetitiv în „:Pînă mereu”. De fapt, Gabriel Daliş se autodefineşte mai frumos decît l-ar caracteriza cel mai bun critic literar: „parcă aş fi un zid rămas dintr-un vis”, „sunt / o goană între două clipe / și am ființa tremurată / și nu vorbesc”, „sunt memoria unui demult dispărut, / deşi mă simt fără corp / devin atît de amplu încît uit de mine”, „fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mîncat / şi-a adormit îmbrăcată”, „mie întotdeauna mi-a fost teamă / de micile dezastre”, „oxigenul e singura mea realitate”… Un poet reflexiv în vremuri tranzitive, cum îl caracterizează Radu Vancu pe coperta a IV-a, un poet interesant care se pare că şi-a găsit stilul încă dinainte de a debuta în volum, ineditele fiind construite la fel ca şi poeziile din celelalte cărţi ale sale şi dacă Gabriel Daliş n-ar fi specificat că textele fac parte din cărţi diferite, cititorii ar fi citit antologia ca pe o carte bine închegată.
Gabriel Daliş, „:Pînă mereu”,
Ed. Charmides, 2010
Dacă V.Leac îşi începe poeziile cu (sau după) punct, poemele lui Gabriel Daliş pornesc la drum numai după două puncte (:). „:Pînă mereu” de Gabriel Daliş e o antologie de autor Gabriel Daliş, doar că una descrescătoare, cum ar veni, volumul începînd cu cîteva poeme inedite, apoi urmînd selecţii din cele patru cărţi ale sale de pînă acum: „Copacul fără urmaş” (2005), „Chip Împreună” (1999), „Întoarcere acasă” (1998) şi „Semnale de sîmbătă” (1996). O antologie ce vine la fix pentru Gabriel Daliş, care, ca mulţi alţi scriitori încă tineri, pînă acum publicat doar la edituri mai puţin cunoscute, aşa că volumele lor au fost de negăsit. „:Pînă mereu” e o carte în care Gabriel Daliş se ascunde la vedere, ca-n „autoportret” („îmi place să mă ascund / îmi place să caut / sunt ca un cîine mare şi alb / abia găsit”). Chiar din primele poezii ale cărţii îţi dai seama că Gabriel Daliş nu seamănă cu nici un coleg de-al său de generaţie, de fapt… din primul rînd te-ai convinge de asta („:am venit în casa ta să tac”), dacă nu s-ar deosebi de ceilalţi „douămiişti” în primul rînd datorită stilului, a formei, şi abia apoi din cauza fondului. Gabriel Daliş… tace mult în poezie, însă tace asurzitor, poemele sale – scurte, exacte şi foarte bine şlefuite – reuşesc să creeze o stare alarmantă, explozivă, o atmosferă foarte încărcată emoţional. Gabriel Daliş e cumva singular şi pentru că el nu-şi trage seva poetică de aici şi acum, din realitatea pe care o trăim, ci din acel copac simbolic din alte vremi, pe care l-a dosit în poemul „Splendori”, care apare repetitiv în „:Pînă mereu”. De fapt, Gabriel Daliş se autodefineşte mai frumos decît l-ar caracteriza cel mai bun critic literar: „parcă aş fi un zid rămas dintr-un vis”, „sunt / o goană între două clipe / și am ființa tremurată / și nu vorbesc”, „sunt memoria unui demult dispărut, / deşi mă simt fără corp / devin atît de amplu încît uit de mine”, „fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mîncat / şi-a adormit îmbrăcată”, „mie întotdeauna mi-a fost teamă / de micile dezastre”, „oxigenul e singura mea realitate”… Un poet reflexiv în vremuri tranzitive, cum îl caracterizează Radu Vancu pe coperta a IV-a, un poet interesant care se pare că şi-a găsit stilul încă dinainte de a debuta în volum, ineditele fiind construite la fel ca şi poeziile din celelalte cărţi ale sale şi dacă Gabriel Daliş n-ar fi specificat că textele fac parte din cărţi diferite, cititorii ar fi citit antologia ca pe o carte bine închegată.
Gabriel Daliş, „:Pînă mereu”,
Ed. Charmides, 2010
Sursa: Tiuk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu