joi, 20 ianuarie 2011

trei cărți, trei opinii (III)

1. Val Chimic, Umilirea animalelor, Casa de Pariuri literare, București, 2010, seria Poezie, colecția Opera Prima, cu o postfață de Bogdan Perdivară.

Val Chimic, o poetă de mare forță, a debutat la Casa de Pariuri literare cu volumul Umilirea animalelor, un veritabil manual de lirism, intens și cutremurător, cu toate șansele de a impune stil în poezia contemporană. Poeme construite impecabil - dau impresia de poezie autentică, alcătuită din esențe tari, percutante - ies din pagini ca niște ființe rostogolite și stranii.
Miza este tehnica literară, care reușește, în ciuda oricărei aparente banalități, să impună transfigurarea și să delimiteze precis zona curajoasă a poeziei adevărate: “nu mă simt bine aici, muntele e prea aproape de mare,/ câmpia e prea întinsă./ nu e déjà-vu, e ceva continuu. două zile cu oameni cunoscuți,/ sub tuburi late de neon.”
Cu un debut ca acesta, se poate defini un întreg an de apariții editoriale dintre cele mai interesante.

2. Iulia Militaru, Marea Pipeadă, ed. Brumar, colecția Poeți români contemporani, Timișoara, 2010 (debut).

Sunt unele cărți de versuri pe care, după ce le citești, vrei să le memorezi poeme întregi. Sunt alte cărți de versuri pe care, după ce le citești, doar vorbești despre ele. Chiar dacă la superlativ. Excelentul debut al Iuliei Militaru, semnalat și ultra-premiat de distinsul critic Paul Cernat, face parte din această a doua clasificare; este o carte atipică în contextul poetic actual, care mustește de literatură, matură, departe de aproape tot ce înseamnă “astăzi”, situată în preajma acelor cărți de demult despre care unii chiar cred că și-au pierdut autoritatea sau chiar parfumul vremurilor trecute. Nimic mai greșit.
O carte în spatele căreia se regăsește cititorul profesionist cu un pas înaintea poetului cult. Marea Pipeadă este o odisee prin literatura română, care te duce cu gandul la Pripealele lui Filothei, de la începutul secolului al XV-lea, și grația poeților Văcărești, la blestemele lui Arghezi și Levantul lui Mircea Cărtărescu (mai ales, cum bine semnala Antonio Patraș), neratând perfuzabilul mizerabilism aflat deja în septica morgă douămiistă.
Singurul inconvenient al lecturii a fost așezarea textelor unele sub altele, ca într-un cotidian, plin de știri colorate, ilustrate cu personaje din iarmaroacele de altădată (întâlnite și la Ion Barbu), în care se distrează la propriu un personaj nebunesc, plin de fumuri - dacă e să ne referim la titlul volumului - jemanfișistul nevrotic, clandestinul Clau.
Dacă la început am crezut că este vorba de o simplă lipsă de gust din partea tehnoredactorului, impresia pe care mi-au lăsat-o poemele Iuliei Militaru, la sfârșitul lecturii, poeme așezate unele sub altele, repet, a fost că tocmai această babilonie reușește să ascundă sinele unei singure voci care nu-și asumă nesiguranțele. Poemele se autosuspendă fără mantaua groasă și protectoare a livrescului, fără miza discursivă care obligă, într-un fel, la o înțelegere a textului printr-o convenție retro, literaturizantă. Poate și de aici senzația de re-arbitrare și reconsiderare a unor personaje care își iau rolul în serios, ca mai apoi să le regrete romanțios. Mari probleme în zona poemelor cu rimă, asonanțe, juxtapuneri banale, întreruperi de ritm, convenabile personajului Clau, care se joacă pe sine, pus pe ghidușii, ascuns într-o melancolie proprie oricărui sfârșit de spectacol, dar lipsite de efect în afara scenei textului.
Un debut distinct, reușit ca întreg, impresionant ca proiect poetic cult. Luate în parte însă, puține poeme reușesc să convingă, rămânând în faza unor analgezice care pot părea expirate. “Din umbre vechi, îmi voi'nălța un schit,/ Pe unde vremea-n armonii s-o toc,/ Să dau uitării lumea ta cu tot/ Ce amintește de urâtu-și chip”, pag.88.
.
3. Naomi Ionică, Cei singuri vor rămâne singuri, ed. Tracus Arte, București, 2010, colecția Debut/Poezie, cu o prefață de Andrei Bodiu.

Cu un volum neomogen și fragil, care pare mai mult fișa de lucru a unui optzecist ezitant, debutează Naomi Ionică. Cei singuri vor rămâne singuri este o carte care probează ingenuozitatea unei voci absorbite de propriul interior camuflat, care aduce mult prea puține vibrații, senzația de refuz intervine din primele pagini, discursul alunecă imprecis și bolnăvicios, incapabil să sedimenteze. Multe poeme betege, plate și reci, văduvite de tot ce poate fi mai adevărat în poezie, autenticismul. În mod cert, în timp, Naomi Ionică va fi mai atentă, poate chiar constantă, în a-și construi poemele. Cele câteva texte reușite, printre care Femeile singure, Va fi mai bine, O femeie violet, pot deschide o promisiune. "pe fiecare bloc doarme câte un cățel/ m-am hotărât să-i studiez ca pe niște corpuri distincte/ când cască se face brusc întuneric/ la noi la bloc cerul e tare mititel/ fiecare cățel are cerul lui/ pe care îl păzește de luni până joi// apoi încep manelele de week-end", pag.31.
Deocamdată, acest debut rămâne o formă transparentă, deși delimitată, însă fără un conținut poetic suficient de clar și de convingător.

2 comentarii:

Yigru Zeltil spunea...

Deci vrei să spui că nu se poate vorbi încă despre calitate în privința acestor poete (Iulia Militaru, Naomi Ionică) atipice în peisajul încă dominat de douămiiști?

N-am citit încă respectivele cărți, aștept să mă edific și eu... în orice caz, dacă ar fi să-ți iau opiniile drept reper, aș putea spune că există pericolul ca, după ce anii 2000 au impus două sau trei stiluri fără a impune vreun poet de anvergură (deși ar fi unii candidați la acest titlu, de la cunoscuții Sociu sau Urmanov până la personaje aparent mai provinciale, ca George Vasilievici), o schimbare de stil în acești ani să nu aducă nici ea mai mult decât o manieră. Or, dincolo de aceste subtilități de cafenea literară (pe care sunt destul de sigur că tu nu dai prea mulți bani), contează, în fond, ce a câștigat poezia.

Gabriel Daliş spunea...

La cele doua poete se poate vorbi de calitate, mai ales in cazul Iuliei Militaru. La Naomi Ionica e alta situatie. Prea putine poeme sunt reusite.
Iulia Militaru a pus accent pe intregul cartii, nu spun neaparat unitate, poemele se continua, desi, luate separat, nu au identitate. In fond, este o poveste, cu o mare miza narativa, cu teme care se reiau in permanenta.