Cine validează un tânăr poet, anturajul generaționist, cititorii sau critica literară?
Ce-a de-a treia cartea lui Dumitru Bădița, Invitat la Săvârșin, apărută recent la Casa de Pariuri Literare este una dintre cele mai plăcute surprize editoriale ale acestui an și buzduganul cu care un cristian își lansează noua editură.
Citind recent o carte despre Jung, am reținut că între experiența interioară a unui om și experiența lui exterioară, pur și simplu nu există o soluție de interior la complicațiile care vin din manifestările exterioare ale oamenilor, în general. În permanență felul în care ne coordonăm manifestările lăuntrice și felul cum sunt ele receptate în exterior de către ceilalți vor fi diferite. De ce spun asta? Pentru că o posibilă cheie de lectură a cărții lui Bădița poate fi găsită chiar în rândurile de mai sus.
Aveam ideea preconcepută, citindu-i volumele anterioare, că Dumitru Bădița nu poate depăși un minimalism destul de comun, netimbrat, care, în afara unor relatări gazetărești, nu reușea să concentreze și să structureze un discurs poetic la prima vedere ocazional.
De altfel, o parte a textelor care fac obiectul volumului Invitat la Săvârșin, au fost citite de poet într-o ediție a Institutului Blecher și alta a Cenaclului Euridice. Dacă versurile citite la Blecher nu au reușit să ofere un conținut suficient unei priviri omogene de receptare, partitura de proză lecturată la Euridice m-a convins că Dumitru Bădița pregătește surpriza surprizelor.
Invitat la Săvârșin este, așadar, surpriza surprizelor, o carte extrem de convingătoare, unitară la nivel stilistic și tematic care, deși abordează mult dezbătuta aproape ideologie în ceea ce înseamnă raportarea scriitorului tânăr la realitatea imediată și felul cum este el privit și validat de congeneri, depășește sfera oricărei teme (ne)literare, situându-se deasupra ei, în Literatură, în așa fel încât invitația în tabăra de creație de la Săvârșin nu devine altceva decât accesul sigur pe care și-l dăruiește scriitorul Dumitru Bădița în Literatură prin această carte.
Nota distinctă a acestei cărți o conferă nu o anume relevanță privind modul în care Bădița surprinde accesul scriitorului tânăr la Literatură, ci reușita textelor în sine, poeme în versuri și proză (sau proză în sine), printr-un limbaj elegant, bine dozat, care reușește situații tragi-comice, duioase sau de-a dreptul absurde, replici scurte, tăioase, cu subînțeles, descrieri cuceritoare (precum atingerea Gildei), superbele pasaje care amintesc de un Geo Bogza în Cartea Oltului, atent la detalii și la spiritul formelor, “N-am găsit niciun foc. Numai licuricii sclipeau prin beznă când stingeam lanterna./.../Am ajuns pe o culme înierbată. Ziua aș fi distins configurația reliefului, desenul baroc al versanților dinspre Mureș. Din pădure urcau țipetele unor păsări de noapte” sau “mureșul mă transportă./ nu mă omoară/ nu mă lasă viu./ numai prin efortul său/ mă predă malului drept.”
Ar fi multe de spus, dar eu nu-mi propun decât o semnalare a acestei cărți minunate. Dincolo de orice ierarhie sau așteptare, Dumitru Bădița este un scriitor pentru care literatura înseamnă disciplină și muncă. Subtil și inteligent, în preajma cărților mari, trăiește adevărat, departe de hidrocarburile doldora ale unor confrați care te obligă uneori să le citești cu mască pe față. Cu un umor care aduce decența în text, nu derâderea, și cu o melancolie uneori dureroasă, poetul Dumitru Bădița descoperă realul lucrurilor, barând tonul isteric, agresiv de orice fel, cu timiditatea care propune elevație.
„Am scos din rucsac caietul dictando studențesc și mi-am stors creierii să-mi amintesc poemul acela. Mai bine m-aș fi dus în tabără, unde ar fi trebuit să ajungă de la Timișoara Șerban Foarță. Mi-a trebuit să mă duc la cârciumă să demonstrez eu că sunt poet, când mi-ar fi fost confortabil numai să-l ascult pe unul demult consacrat.”
Ce-a de-a treia cartea lui Dumitru Bădița, Invitat la Săvârșin, apărută recent la Casa de Pariuri Literare este una dintre cele mai plăcute surprize editoriale ale acestui an și buzduganul cu care un cristian își lansează noua editură.
Citind recent o carte despre Jung, am reținut că între experiența interioară a unui om și experiența lui exterioară, pur și simplu nu există o soluție de interior la complicațiile care vin din manifestările exterioare ale oamenilor, în general. În permanență felul în care ne coordonăm manifestările lăuntrice și felul cum sunt ele receptate în exterior de către ceilalți vor fi diferite. De ce spun asta? Pentru că o posibilă cheie de lectură a cărții lui Bădița poate fi găsită chiar în rândurile de mai sus.
Aveam ideea preconcepută, citindu-i volumele anterioare, că Dumitru Bădița nu poate depăși un minimalism destul de comun, netimbrat, care, în afara unor relatări gazetărești, nu reușea să concentreze și să structureze un discurs poetic la prima vedere ocazional.
De altfel, o parte a textelor care fac obiectul volumului Invitat la Săvârșin, au fost citite de poet într-o ediție a Institutului Blecher și alta a Cenaclului Euridice. Dacă versurile citite la Blecher nu au reușit să ofere un conținut suficient unei priviri omogene de receptare, partitura de proză lecturată la Euridice m-a convins că Dumitru Bădița pregătește surpriza surprizelor.
Invitat la Săvârșin este, așadar, surpriza surprizelor, o carte extrem de convingătoare, unitară la nivel stilistic și tematic care, deși abordează mult dezbătuta aproape ideologie în ceea ce înseamnă raportarea scriitorului tânăr la realitatea imediată și felul cum este el privit și validat de congeneri, depășește sfera oricărei teme (ne)literare, situându-se deasupra ei, în Literatură, în așa fel încât invitația în tabăra de creație de la Săvârșin nu devine altceva decât accesul sigur pe care și-l dăruiește scriitorul Dumitru Bădița în Literatură prin această carte.
Nota distinctă a acestei cărți o conferă nu o anume relevanță privind modul în care Bădița surprinde accesul scriitorului tânăr la Literatură, ci reușita textelor în sine, poeme în versuri și proză (sau proză în sine), printr-un limbaj elegant, bine dozat, care reușește situații tragi-comice, duioase sau de-a dreptul absurde, replici scurte, tăioase, cu subînțeles, descrieri cuceritoare (precum atingerea Gildei), superbele pasaje care amintesc de un Geo Bogza în Cartea Oltului, atent la detalii și la spiritul formelor, “N-am găsit niciun foc. Numai licuricii sclipeau prin beznă când stingeam lanterna./.../Am ajuns pe o culme înierbată. Ziua aș fi distins configurația reliefului, desenul baroc al versanților dinspre Mureș. Din pădure urcau țipetele unor păsări de noapte” sau “mureșul mă transportă./ nu mă omoară/ nu mă lasă viu./ numai prin efortul său/ mă predă malului drept.”
Ar fi multe de spus, dar eu nu-mi propun decât o semnalare a acestei cărți minunate. Dincolo de orice ierarhie sau așteptare, Dumitru Bădița este un scriitor pentru care literatura înseamnă disciplină și muncă. Subtil și inteligent, în preajma cărților mari, trăiește adevărat, departe de hidrocarburile doldora ale unor confrați care te obligă uneori să le citești cu mască pe față. Cu un umor care aduce decența în text, nu derâderea, și cu o melancolie uneori dureroasă, poetul Dumitru Bădița descoperă realul lucrurilor, barând tonul isteric, agresiv de orice fel, cu timiditatea care propune elevație.
„Am scos din rucsac caietul dictando studențesc și mi-am stors creierii să-mi amintesc poemul acela. Mai bine m-aș fi dus în tabără, unde ar fi trebuit să ajungă de la Timișoara Șerban Foarță. Mi-a trebuit să mă duc la cârciumă să demonstrez eu că sunt poet, când mi-ar fi fost confortabil numai să-l ascult pe unul demult consacrat.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu