: până mereu
de Gabriel Daliş
Bistriţa, Editura Charmides, 2010, 104 p.
Cartea taman lansată de suceveanul Gabriel Daliş (n. 1978) la Bistriţa, în cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului de poezie şi muzică de cameră „Poezia e la Bistriţa", e în acelaşi timp o antologie şi un debut: antologie, pentru că strânge între copertele ei cele mai bune poeme din cele patru volume anterioare, Semnale de sâmbătă (1996), Întoarcere acasă (1998), Chip împreună (1999), Copacul fără urmaş (2005); debut, pentru că nici unul dintre acestea nu a existat practic în conştiinţa publică. (Paradoxala situaţie a lui Gabriel Daliş mi-a adus aminte de atotparadoxalul V. Leac, căruia o importantă revistă culturală i-a acordat Premiul de debut pentru a patra lui carte!)
Textele din : până mereu (nu, nu-i o greşeală tipografică - toate poemele lui Daliş încep cu două puncte, de parcă ar introduce răspunsurile la tot atâtea întrebări absente) arată că, în vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!"), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea a la Bukowski sau a la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă".
de Gabriel Daliş
Bistriţa, Editura Charmides, 2010, 104 p.
Cartea taman lansată de suceveanul Gabriel Daliş (n. 1978) la Bistriţa, în cadrul celei de-a doua ediţii a Festivalului de poezie şi muzică de cameră „Poezia e la Bistriţa", e în acelaşi timp o antologie şi un debut: antologie, pentru că strânge între copertele ei cele mai bune poeme din cele patru volume anterioare, Semnale de sâmbătă (1996), Întoarcere acasă (1998), Chip împreună (1999), Copacul fără urmaş (2005); debut, pentru că nici unul dintre acestea nu a existat practic în conştiinţa publică. (Paradoxala situaţie a lui Gabriel Daliş mi-a adus aminte de atotparadoxalul V. Leac, căruia o importantă revistă culturală i-a acordat Premiul de debut pentru a patra lui carte!)
Textele din : până mereu (nu, nu-i o greşeală tipografică - toate poemele lui Daliş încep cu două puncte, de parcă ar introduce răspunsurile la tot atâtea întrebări absente) arată că, în vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!"), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea a la Bukowski sau a la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă".
http://www.romlit.ro/recenzii2710
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu