Teodora Coman despre : până mereu

Acum câteva zile am primit, de la un bun prieten, un frumos dar: volumul “:până mereu” al lui Gabriel Daliş (Charmides, 2010), o selecţie de poeme pe care le-aş numi "cu substanţă" sau "de revelaţie", ivite din exerciţiul reflexiv al întrebărilor “fără răspuns”, dar “iubite cu duşmănie”, înghiocate într-un limbaj cu minimum de referent exterior. De multe ori când pui mâna pe un volum de poezie de după 2000, te aştepţi să dai de un discurs de frondă, puternic racordat la tranzitoriul obiectual al experienţei cotidiene. Dar nu, aici, în “: până mereu”, nu dai de nimic experimental sau “trendy” dintr-un motiv simplu: prizării la “vremi”, la realitatea consumistă îi este preferată o cu totul altă miză, de factură clasică: forţa vizionară a poemului, de care poetul se lasă “cutreierat” până la oase. N-am putut să nu observ aceeaşi traversare temător-obosită, dar în acelaşi timp înfiorată mistic, a cărnurilor, aceeaşi regresie interioară pe care am întâlnit-o şi în Reverenţa lui Florin Partene. În ambele cazuri, scopul este acelaşi: nevoia de recuperare a intimităţii eului. Pentru una mai de modă veche, aşa ca mine, e o bucurie adevărată să constat că poezia – sau cel puţin o parte a ei – pare că se reliteraturizează (sau doar mi se pare?).
continuare: Însemnări din subterană, poemul de sâmbătă