Autoportret
: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se
din pereţi
pe străzi înguste
pline de ceilalţi oameni.
par un înviat
trezit pe o streaşină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoşător şi adânc
şi niciun vis şi nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
şi îmi place să caut
sunt ca un câine mare şi alb
abia găsit.
din volumul :până mereu, ed Charmides, 2010
4 comentarii:
Ceva ma leaga de acest poem absolut splendid! As putea jura ca ori de cate ori o sa-l citesc nu o sa ma satur niciodata de el! De altfel, ai niste poezii geniale...felicitari Gabriel! :)
superb si atat de adevarat, iar finalul este fara cuvinte,,îmi place să mă ascund
şi îmi place să caut
sunt ca un câine mare şi alb...,,
mintea mea tace...vorbele nu mai vin!!!
flutur calator!!!
ce vede autorul acestui poem?formele absurde de oameni,lipite si insirate ca guma de mestecat,murdarita si plina de microbii exteriori pe un aparent suflet prezent printre oameni?
multumesc, guys!
@Toteu, ma mai gandesc si revin cu un raspuns :))
Trimiteți un comentariu