marți, 30 martie 2010

Augustin Cupşa, fragment inedit din noua lui carte

Cei care nu au citit romanul Perforatorii de Augustin Cupşa (Cartea Românească, 2006), să nu vorbească încă despre succesul prozei tinere din Romania, iar cei care l-au citit să nu piardă fascinaţia unui fragment inedit din noua carte a acestui prozator extraordinar.
Manuscrisul îşi caută deocamdată o editură pe măsură.


Munţii de neon (fragment)

[…]Delibaşa şi Otto, şeful lucrărilor, au fost anchetaţi pentru punerea în pericol a vieţii sătenilor şi efectuarea unor lucrări de amenajare fără autorizaţie.
Colonelul a împărţit atenţii şi mici cadouri la toate oficiile, comisiile, corpurile de pe lângă, de lângă şi chiar din Tribunalul Bucureşti pentru a afla unde trebuie să-şi plaseze şpaga cea mare. A făcut o mulţime de drumuri la Parchet şi la Senat şi până la urmă a scăpat cu basma curată dar a pierdut definitiv mina şi nu s-a mai ales cu nici un ban de pe urma ei. A trebuit doar să despăgubească primăria şi să le refacă gospodăriile oamenilor.
Otto a fost mai norocos. Neavând nici bani şi nici relaţii a fost condamnat la puşcărie. Deoarece bunică-sa Rosemarin s-a întâlnit la biserică exact cu două zile înainte de pronunţarea deciziei cu doctorul care îl avusese în grijă după accidentul cu vagonetul lui Bobi şi i s-a plâns de necazul nepotului, acesta s-a oferit să-i elibereze un certificat medical care să-i ateste grave leziuni cerebrale postcontuzionale. Cu acest act, Otto a fost eliberat de povara discernământului pentru totdeauna şi s-a întors fericit acasă. Bucuria celor doi nu a durat prea mult. După câteva zile a venit decizia conform căreia trebuia să-şi urmeze tratamentul în regim supravegheat şi s-a văzut nevoit să plece la ospiciul de la Sălcuţa. A stat acolo trei ani şi jumătate.

Sanatoriul avea trei pavilioane din cărămizi roşii, un corp administrativ, cantina şi alte dependinţe, un rezervor de apă, un gard de sârmă ghimpată şi vedere largă la pustietate. Era plasat la 40 de kilometri mai jos de sat, într-o vale încojurată de plopi. Medicii considerau că doar în climatul blând al dealurilor pacienţii îşi puteau găsi liniştea atât de necesară. Pacienţii erau în marea majoritate foşti deţinuţi politici. Unii dintre ei fuseseră iniţial aduşi să muncească în mina de la Foişor. Au fost două valuri mai importante: unul în perioada 56-59 şi altul în 64/65.
Unii dintre ei o luaseră razna.
Unul încercase să se spânzure de un fuştel pe o suitoare.
Altul căsăpise un paznic cu târnăcopul.
Altul îşi aprinsese ţigara în subteran.
Alţii fuseseră aduşi direct la ospiciu. Era prea periculoşi pentru regim şi vorbele lor trebuia să rămână sub cheie. Gândurile lor nu putea fi decât gândurile unui nebun. Saltelele erau umplute cu paie mucegăite şi murdare de pişat. Multe geamuri lipseau sau erau crăpate şi vântul se plimba prin saloane. Mâncarea era puţină şi întotdeauna stricată. Pacienţii îşi adăugau la porţie, ore bune de somn. Medicii erau şi ei foarte drăguţi şi îi ajutau făcându-le injecţii în seringi de cal şi din când în când şocuri electrice. Niciunul dintre ei nu era psihiatru. Toţi erau comisari dar făcuseră şi un pic de medicină. Din fericire erau foarte sârguincioşi şi compensau lipsa de cunoştiinţe prin dăruire şi abnegaţie. Făceau tot ce era posibil ca să le scoată boala din cap şi să-i aducă pe calea cea bună.Din păcate, aproape toţi pacienţii au decedat.
Le-au luat locul tot felul de nebuni de ocazie din satele din jur care fie nu vroiau să muncească fie nu mai vroiau să stea cu părinţii. După 15 ani, pe coridoare nu se mai auzeau ţipete sau certuri politice. Noii pacienţi jucau table în curte şi molfăiau cu rândul câte o gumă. Medicii comisari au îmbătrânit şi ei şi s-au pensionat. În locul lor a venit un medic arab care făcuse facultatea la Târgu Mureş. Nu reuşise să priceapă cum ajunsese acolo când el vrusese şi ceruse să se facă chirurg. Încă îi mai minţea pe ai lui acasă şi le descria operaţii inventate. Pe pacienţi îi privea cu ură de parcă ar fi fost direct responsabili de eşecul lui profesional, nu se ducea niciodată să-i viziteze, le dădea la toţi acelaşi tratament pentru că nu se pricepea la asta şi în general îi lăsa să facă ce vor ei şi asta era un lucru bun.
Singurul supravieţuitor al vechiului regim era Cârlig – un bătrân înalt şi ciolănos, cu nasul mare şi violet ca o vânătă şi părul lipit pe frunte cu apret care râdea tot timpul şi dezvelea gingiile goale şi care a devenit în scurt timp prietenul nedespărţit al lui Otto. El nu făcuse niciodată politică, nu fusese implicat în nicio mişcare propagandistică sau militantă, nu ştia că la putere sunt tot comuniştii şi despre Lenin credea că e o maşină de făcut gheaţă. Toată ziua stătea pe băncuţă şi asculta un radio fără baterii. Undele zbârnâiau în capul lui, făceau bruiaje şi îi spuneau lucruri ciudate la care se prăpădea de râs. După aceea schimba pe frecvenţa plopilor şi asculta o emisiune civilizată cu foşnetul frunzelor. Schimba pe frecvenţa munţilor şi asculta zăpada sportivă. L-a învăţat şi pe Otto să prindă frecvenţele favorite în camera lui noaptea ca să nu se plictisească şi să-şi ascundă pastilele sub limbă, apoi să le scuipe în palmă, să le usuce pe pervaz şi să le mărunţească pentru porumbei şi guguştiuci.
Cel mai mult lui Otto îi plăcea să asculte emisiunile celor închişi în munţi ale căror sunete nu se mai pot auzi astăzi dar ele sunt totuşi acolo, acoperite şi uitate sub straturi groase de roci. De atunci a început să-şi schiţeze planurile pentru un altfel de iluminare a munţilor, s-a gândit cum să facă aducă la lumină poveştile pe care sufletele de acolo încă să le mai pot spune şi care i se păreau atât de interesante.

Otto a fost eliberat de la Sălcuţa într-o zi de martie limpede şi răcoroasă după ce asistenta şefă îngrijorată că medicul nu răspunde după o oră de bătut la uşă, s-a hotărât să o spargă şi n-a mai găsit acolo decât o scrisoare de adio în limba arabă pe care nimeni nu a reuşit să o descifreze fiind scrisă foartă urât. S-a aflat ulterior că Sami s-a întors la ai lui în Arabia Saudită, a lăsat baltă medicina şi s-a apucat de o afaceri.
Otto a mers până acasă sub soarele cu dinţi, prins de gândurile lui ca într-un roi de albine. Bunică-sa care l-a recunoscut de departe din mirosul vântului, a ieşit la poartă, l-a luat în braţe, şi-a scos ochelarii şi i-a trântit de gard şi au început amândoi să danseze în mijlocul drumului.
Seara în curte, în scânteile focului, ascultând cascada şi vuietul munţilor, Otto i-a spus bunicii despre undele pe care le ascultase şi despre planurile lui. Rosemarin i-a spus că şi ea auzea lucruri de mai multă vreme, în general orchestre simfonice, piese din Mendelssohn - Bartolhdy şi din Schubert. I-a spus că ştia de foartă multă vreme de sufletele din munţi, i-a spus că şi părinţii lui fuseseră duşi acolo. I-a spus că de multă vreme aşteaptă pe cineva să vină şi să facă lumină în munţi şi să scoată la suprafaţă poveştile oamenilor închişi în galeriile subterane.

După o perioadă de inactivitate, Otto a preluat funcţia de învăţător din sat pentru că nimeni nu vroia să se ocupe de asta şi nimeni nu vroia să meargă la şcoală. Trebuia să alerge după copii prin sat şi să-i aducă în clasă cu forţa. Uneori îi urechea şi ei îi pârau la fraţii lor mai mari. Aşa s-a întâmplat şi cu cel mai mic Toader, pe care l-a prins într-o zi la haldele de steril unde căuta plumb pentru undiţă şi tăiase din firele lui un colac mare de liţă. L-a apucat de moţ şi i-a înroşit urechile şi l-a făcut pui de ţigan. Ăsta mic i-a scăpat, a luat-o la goană, şi s-a dus glonţ acasă. Poate nu l-ar fi spus dar din nefericire, Otto a luat o piatră cât o căpşună de pe jos şi a aruncat după el. Piatra l-a urmărit pe băiat pe uliţele satului, l-a ajuns din urmă în faţa casei şi l-a pocnit în cap exact când intra pe poartă. Acolo erau cei trei fraţi care jucau remi, au văzut toată faza şi au întrebat a cui e piatra. Piatra a mărturisit că era a lui Otto. [...]

3 comentarii:

andreib spunea...

Intr-adevar o mana sigura, o tusa clara. Bafta cu romanul.

Anonim spunea...

Sarbatori Fericite, Gabriel! Vechii prieteni urmaresc cu placere acest jurnal de suflet, isi amintesc, si le e dor...
Gabi Adelmann

Gabriel Daliş spunea...

@ andreib, va fi o carte care va reconfirma, daca mai este nevoie, un scriitor de tinuta, asa cum este Augustin;

@Gabi, n-am prieteni vechi sau noi, am doar prieteni adevarati, iar tu esti unul dintre acestia. Te imbratisez cu dor