Claudiu Komartin și Institutul Blecher

Un Institut Blecher într-o sută de ani. Este meritul exclusiv al poetului Claudiu Komartin, organizatorul Clubului de lectură care poartă numele romancierului.

Claudiu Komartin îi aduce lui Blecher revanșa renașterii, gest pe care în mod sigur ar fi putut să-l facă alți scriitori avizați, cu mult timp în urmă.

Komartin însă, inteligent și întotdeauna argumentat, recunoaște valoarea fundamentală a operei lui Blecher, o recuperează și, de ce nu, poate că o recomandă indirect ca pe un brand uitat- sursă de inspirație pentru scriitorii tineri care uneori se plâng de lipsa de repere literare.

Asta explică, după părerea mea, gestul extraordinar pe care îl face Komartin, în aproape fiecare duminică, la Institutul Blecher care “este un atelier de creație; încercăm să vorbim pe text, aplicat, argumentat”, după cum exigent puncta.

Vreau să afirm, fără echivoc, că existența Institutului Blecher le oferă tinerilor scriitori nu numai șansa să se afirme lecturându-și scrierile, ci reprezintă și un mod tacit al vindecării unui trecut nedrept, xenofob și antisemit îndreptat timp de un secol împotriva operei și persoanei lui Max Blecher care a avut "neșansa" de a se naște evreu, la începutul celui mai criminal secol din istorie.

Nu cred că există vreun om, indiferent ce face el, să-și accepte propria uitare. Moartea însă, da. Uitarea, niciodată. Blecher o demonstrează.

De Max Blecher am auzit de la prietena mea, prozatoarea Mălina Anițoaei, în 1996, la Suceava. Pentru Mălina, Max Blecher era călăuza spre Dumnezeu, sublimul însuși, iar pentru mine, un necunoscut.

Puțin mi-a trebuit să citesc cele două romane extraordinare ale lui Blecher "Întâmplări în irealitatea imediată"(apărut în 1936), pe care unii editori inconștienti l-au publicat mai târziu cu titlul greșit "Întâmplări din irealitatea imediată", "Inimi Cicatrizate"(apărut în 1937) și romanul-jurnal neterminat "Vizuina luminată"(tipărit abia în 1971, prin purtarea de grijă a lui Sașa Pană). Nu am găsit însă nicăieri volumul de versuri "Corp transparent" cu care debutase în 1934, cred că la Botoșani. Mai târziu, am răsfoit cărțulia, probabil cea mai mică plachetă apărută vreodată în lume.

Deși Blecher a scris două romane complexe, puternice, mizând pe o autobiografie crudă, lucidă, pe alocuri autodistructivă, dar motivată, valoarea romanelor a fost insuficient susținută de reperele culturale ale vremii (Eugen Ionescu, Geo Bogza și Mihail Sebastian au fost singurii favorabili, Eliade nici nu a vrut să audă), planurile Holocaustului începeau să-și facă hărțile în Romania, începând cu Nordul Bucovinei și Moldova. George Călinescu, pe cât de important critic literar și romancier, pe atât de mare antisemit, i-a redus opera lui Blecher la niște pasaje considerate grotești, trimise definitiv în afara literaturii. În aceeași categorie vor intra și alți scriitori ai vremii: Beniamin Fundoianu, Mihail Sebastian, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Sașa Pană etc, cam toți scriitorii evrei, cu prioritate cei suprarealiști.

Sumbru, dramatic, confesiv, puternic, întotdeauna lucid, Max Blecher transformă durerea personală într-un mijloc ermineutic de artă a supraviețuirii prin realul morții și a irealului vindecării. Țintuit la pat din cauza unei tuberculoze osoase incurabile, Blecher își va scrie romanele autobiografice trecând prin niște dureri fizice atroce, murind la numai 29 de ani într-un sanatoriu de la Roman pe care l-a urât cu toată ființa.