Istoria are un trup dezgustător, iar poezia îl deconspiră. Un complex scenic, forme şi tipologii descriptive în care liricul întrerupe epicul, reuşesc să compună o comunitate de caractere, de la romantismul unei vieţi trubadureşti până la analiza părtinitoare a celor mai cumplite personaje din istoria universală recentă. Realismul acestor reflecţii liricizate stabileşte harta unor destine şi coloraturi care pot aminti, pe de o parte, de cântecele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu, iar pe de altă parte, de narativitatea citadină a lui Edgar Lee Masters. Teroarea dictaturii se autojustifică, absenţa dragostei devine poemul de dragoste, lumea pare un ştreang legat de gâtul şubred al emoţiei particulare. O excelentă lecţie de estetică într-o carte provocatoare, care justifică pe deplin cei şapte ani trecuţi de la publicarea Scrisorilor din Arcadia. "Eu/ am fost/ inima revoluţiei,/ linia dreaptă a/ revoluţiei.// Pe urmă am/ cunoscut/ scaunul cu rotile,/ neputinţa și/ boala.// De un timp m-am mutat/ într-o casă de/ sticlă/ și,/ ca-n nopţile lungi de la smolnîi,/ vorbesc cu istoria,/ iar uneori mă gândesc/ cu invidie la/ tovarășii mei.// Toţi s-au acoperit cu/ pământul./ Cel puţin/ nu sunt la vedere." (vladimir ilici lenin), pag. 79.
Octavian Soviany, Pulberea, praful şi revoluţia, Casa de Editură Max Blecher, 2012, colecţia Plantaţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu