joi, 15 decembrie 2011

O cronică de Violeta Savu, în revista Ateneu/ nov-dec 2011

Gabriel Daliș și liricul senzorial

Antologia „: până mereu” cuprinde poeme reprezentative din cele patru volume publicate anterior de Gabriel Daliș şi cinci poezii inedite. Apărută în 2010 la Editura „Charmides”, cartea are un aspect grafic deosebit, o contribuţie la aceasta având şi artista Ana Toma, prin ilustraţiile sale delicate şi rafinate.
Gabriel Daliş cultivă expresiile poetice lapidare, în care reflectă stări senzitive ale eului, trăiri de o intensitate nu de puţine ori sufocantă. Că poetul simte enorm şi vede monstruos, dincolo de materialitate, suntem avertizaţi încă de la deschiderea cărţii: „apropie-te, vezi. Nu sunt din carne!” Tăcerile lui sunt magnetice, solitudinea poate fi o aparenţă, o artă a disimulării ce poate camufla, în mod straniu, un posibil caracter ubicuu: „: am venit în casa ta să tac/ să ai şi tu de cine te ascunde începând de astăzi./ să punem punct, să tragem o linie,/ o linie groasă de cocaină/ de la uşă până la o fereastră.” Simţindu-se pierdut într-un spaţiu vital ce rămâne slab conturat, dominat de angoasă, de tristeţe şi singurătate, asfixiat de propria fragilitate, poetul îşi divulgă firea retractilă. Şi totuşi, mişcările lui regresive nu sunt ale unui învins, ci ale unui supravieţuitor. Aceasta ne-o indică inclusiv ciudata formă a titlului cărţii, unde un semn de punctuaţie devine semn grafic cu valoare de simbol al infinitului. Parcă auzim întrebarea formulată doar în gând, Până când speri, până când fiinţezi, până când crezi în poezie? „: până mereu” – cade abstract şi grav răspunsul.
Conjunctivul „să” din poemul inedit „lampa” divulgă dorinţa ascunsă de a trăi dragostea la intensitate maximă, cu renunţări de sine şi cu o pasiune ce s-ar confunda cu posesivitatea dacă finalul nu ne-ar prezenta un iubit al cărui trup a devenit imponderabil: „: să-mi dărâm casa,/ să sugrum animalele în ogradă cu palmele.// să mint o femeie până mă va iubi mult/ să o leg de un zid/ să-i tai cu o foarfecă părul/ să-i omor lişiţele cu o lopată/ să-i bat obrazul cu scuipat/ rece.// apoi să mă aşez/ pe jos/ cum se aşază şi praful pe o lampă/ aprinsă.” Poetul se apără de propria vulnerabilitate prin scurte accese de agresivitate. Fragilitatea este generată de o sensibilitate ieşită din comun, care îl „leagă” într-un mod supranatural de emoţiile celor din jur, după cum reiese şi din poemul cu accente suprarealiste „despre friabilul gabriel daliş”: „: trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure./ destul oboseala s-a dezlegat ca nişte cabluri de lift în trupul meu./ să ştii – m-au prins toţi oamenii./ infinitul s-a prăbuşit peste baraca siretului,/ caii din abator s-au ridicat fără copite pe mese./ de ieri am casa cu acoperişul/ sub pământ/ în lunca wisteria./ mai vino cu cineva.” Autorul preferă aluzia, sugestia şi amestecul de cald cu rece, suprapunerea între unicitate şi dualitate, sentimentul agonicului nu se disociază de cel al extazului.
Un volum în care poetul utilizează ceva mai mult metafora şi alte figuri de stil (inclusiv personificarea) este „Copacul fără urmaş” unde este relevată identificarea simpatetică a poetului cu natura. Şi aici întâlnim o neobişnuită materializare a suferinţei dar şi pasaje mai optimiste, solare.
În review-ul de pe coperta IV, Radu Vancu afirmă: „În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (...), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii.”
Admirabilă mi se pare în poezia lui Gabriel Daliş înclinaţia de a nu transmite neapărat mesaje, ci stări. Chiar şi atunci când vizualul prinde temporar o dominantă, miza poeziei rămâne senzaţia.

Notă: articol publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie 2011, p. 5 (face parte din comentariul "Două cărţi, doi poeţi: Marin Mălaicu-Hondrari şi Gabriel Daliş.

6 comentarii:

pasquinel spunea...

Well (vorba romanului), sunt de acord cu cele citite mai sus. Ba chiar indraznesc sa plusez (in virtutea dreptului la opinie, desi din pozitia unui profan), afirmand ca poetul Gabriel Dalis are un stil original, in care metafora dobandeste definitii noi si isi lasa noile sensuri descoperite secvential, cuvant cu cuvant (cacofonie, that is).
Din punctul meu de vedere, poetul Gabriel Dalis reprezinta insasi definitia Poetului, intr-o forma asemenea unui atol in imensitatea Oceanului, sau asemenea unui iceberg, cu un infinit de ganduri inca nenascute. Cred in forta acestui poet si ii doresc baterii puternice, cu ajutorul carora sa scoata la iveala o parte cat mai mare a sufletului sau zbuciumat.

Unknown spunea...

pasquinel, tu ai un as în mânecă. Mă știi dinainte de a fi fost debutat. Ar trebui să te apuci de recenzii despre cărți. Îți dau o pistă - o posibilă rubrică la tine pe blog - O carte în două cuvinte.
Mă faci mândru.

Violeta Savu spunea...

Pasquinel, aveţi dreptate şi da, bineînţeles că Gabriel Daliş este un poet original! Îmi place cum aţi zis că la Poetul Daliş "metafora dobândeşte definiţii noi şi îşi lasă noile sensuri descoperite secvenţial", e percutant şi foarte adevărat! Ar trebui să urmaţi sfatul lui Gabriel.
Iar eu sunt mulţumită că recenzia mea v-a determinat să "plusaţi". Gabriel merită multe, multe plusări!

pasquinel spunea...

Pentru Gabriel: prietene, din pacate (sau din fericire) blogul meu a intrat intr-o hibernare fortuita, dictata de creierul meu second-hand. Pe de alta parte, nu cred ca m-as descurca in a face recenzii pe teme literare. Nu am nici timpul, nici rabdarea si nici pregatirea necesara, iar constiinta imi spune ca mai am muuult de citit pana cand as avea dreptul sa incep sa scriu.
Pentru Violeta: multumesc pentru aprecieri. O mica remarca: formula de politete alaturata numelui "Pasquinel" e putin fortata. De altfel, consider ca adresarea catre oricine cu formula de politete constituie un factor inhibator, este o bariera in calea exprimarii libere si a comunicarii intre oameni. Nu e un repros, e doar parerea mea.

Gata, mi-am dat destul cu parerea, acum ma duc sa indrept cuie si sa indoi scanduri.

Violeta spunea...

De acord, Pasquinel :) Nu iti mai vorbesc asa, promit!

pasquinel spunea...

Asa sa faci.