Două, trei puncte
La editura Charmides a apărut în 2010 antologia lui Gabriel Daliş, : până mereu, cuprinzând poeme din cele patru volume apărute până acum (între 1996 şi 2005), precum şi cinci poezii inedite. Dincolo de scopul efectiv de antologare, acest volum pare să aibă ca principal scop aducerea la lumină a unui poet care nu s-a bucurat de o distribuţie efectivă până acum, cărţile lui precedente, editate la Iaşi şi Suceava, nefiind în general cunoscute.
„:trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure” (p. 69). Cam aşa este şi poezia lui Gabriel Daliş, asemeni unor paşi făcuţi la înălţime, fără frânghie de siguranţă, balansând riscant pe muchia subţire dintre sugestie şi evazionism, imaginile de cele mai multe ori monocrome ori în tonuri de gri funcţionând asemeni unui magnet care atrage pilitura sensului poetic. Într-un decor saturnian, poezia lui Daliş, plină de tăceri apăsătoare, de câini care scâncesc la uşi, de scrâşnituri, de orbi sau muţi, este uneori seacă, rece, săracă, însă nu secătuită de expresie poetică, este poezia unui „nu” mai mult sugerat decât trântit confesiv, un „nu” atât de diferit de cel al poeţilor generaţiei 2000: „am fiinţa tremurată şi nu vorbesc” (p. 24), „iartă-mă. nu ţi-am scris// cuvântul/ nu cuprinde/ înţelesul ezitării” (p. 54), “gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (p. 20). Trei citate relevante, trei motive pentru a fi pus la zid de poezia ultimei promoţii autohtone, pentru că deşi se raportează la corporalitate, vocea lui Daliş declară în repetate rânduri că „nu am corp”, „mă simt fără corp”. Acest lucru nu trebuie înţeles nicidecum într-un sens mistic ori metafizic, decât poate în calitate de componentă secundară a discursului, ci ca un „nu, mulţumesc” condescendent adresat visceralităţii ca unealtă.
Poemele cu adevărat antologabile alternează cu simple notaţii poetice fără direcţie ori cu crochiuri apăsătoare bacovian. Filonul narativ lipseşte, neexistând vreo intenţionalitate în acest sens, lucru care-l depărtează pe Gabriel Daliş şi mai mult de poezia care face carieră în ultimii ani.
Ceea ce poate capta atenţia cititorului este o serie de poeme în care distanţa dintre obiectele comparate este atât de mare încât legătura dintre cele două aproape plesneşte, în care alăturarea surprinde însă nu stânjeneşte, în care semnificatul şi semnificantul sunt alese cu adevărată inspiraţie, aceste caracteristici fiind duse până la nivelul la care putem să vorbim de suprarealism răzleţ: „l-am cunoscut pe baudelaire în lift.// mergea la o înmormântare de pinguini,/ încălzea sub braţ/ un ulcior cu zăpadă” (p. 69), întreg poemul brăţări fiind scris în aceeaşi notă.
Două versuri care m-au frapat şi mi-au trezit interesul pentru poezia lui Gabriel Daliş încă dinainte să îi citesc volumul sunt acestea: „lângă lesa lui shamrock eu am găsit/ poemele câinilor despre oameni” (p. 62). Poate părea o găselniţă, însă în momentul în care am pus la îndoială expresia, curiozitatea era deja stârnită. E drept, antologia conţine şi un text intitulat poemul lui shamrock, însă acesta nu pare să fie răspunsul. În locul celor două puncte de la începutul titlului cărţii şi de la începutul fiecărui poem ni se oferă, de fapt, trei puncte, dar, totuşi, poate aici e cu adevărat găselniţa.
La editura Charmides a apărut în 2010 antologia lui Gabriel Daliş, : până mereu, cuprinzând poeme din cele patru volume apărute până acum (între 1996 şi 2005), precum şi cinci poezii inedite. Dincolo de scopul efectiv de antologare, acest volum pare să aibă ca principal scop aducerea la lumină a unui poet care nu s-a bucurat de o distribuţie efectivă până acum, cărţile lui precedente, editate la Iaşi şi Suceava, nefiind în general cunoscute.
„:trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure” (p. 69). Cam aşa este şi poezia lui Gabriel Daliş, asemeni unor paşi făcuţi la înălţime, fără frânghie de siguranţă, balansând riscant pe muchia subţire dintre sugestie şi evazionism, imaginile de cele mai multe ori monocrome ori în tonuri de gri funcţionând asemeni unui magnet care atrage pilitura sensului poetic. Într-un decor saturnian, poezia lui Daliş, plină de tăceri apăsătoare, de câini care scâncesc la uşi, de scrâşnituri, de orbi sau muţi, este uneori seacă, rece, săracă, însă nu secătuită de expresie poetică, este poezia unui „nu” mai mult sugerat decât trântit confesiv, un „nu” atât de diferit de cel al poeţilor generaţiei 2000: „am fiinţa tremurată şi nu vorbesc” (p. 24), „iartă-mă. nu ţi-am scris// cuvântul/ nu cuprinde/ înţelesul ezitării” (p. 54), “gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (p. 20). Trei citate relevante, trei motive pentru a fi pus la zid de poezia ultimei promoţii autohtone, pentru că deşi se raportează la corporalitate, vocea lui Daliş declară în repetate rânduri că „nu am corp”, „mă simt fără corp”. Acest lucru nu trebuie înţeles nicidecum într-un sens mistic ori metafizic, decât poate în calitate de componentă secundară a discursului, ci ca un „nu, mulţumesc” condescendent adresat visceralităţii ca unealtă.
Poemele cu adevărat antologabile alternează cu simple notaţii poetice fără direcţie ori cu crochiuri apăsătoare bacovian. Filonul narativ lipseşte, neexistând vreo intenţionalitate în acest sens, lucru care-l depărtează pe Gabriel Daliş şi mai mult de poezia care face carieră în ultimii ani.
Ceea ce poate capta atenţia cititorului este o serie de poeme în care distanţa dintre obiectele comparate este atât de mare încât legătura dintre cele două aproape plesneşte, în care alăturarea surprinde însă nu stânjeneşte, în care semnificatul şi semnificantul sunt alese cu adevărată inspiraţie, aceste caracteristici fiind duse până la nivelul la care putem să vorbim de suprarealism răzleţ: „l-am cunoscut pe baudelaire în lift.// mergea la o înmormântare de pinguini,/ încălzea sub braţ/ un ulcior cu zăpadă” (p. 69), întreg poemul brăţări fiind scris în aceeaşi notă.
Două versuri care m-au frapat şi mi-au trezit interesul pentru poezia lui Gabriel Daliş încă dinainte să îi citesc volumul sunt acestea: „lângă lesa lui shamrock eu am găsit/ poemele câinilor despre oameni” (p. 62). Poate părea o găselniţă, însă în momentul în care am pus la îndoială expresia, curiozitatea era deja stârnită. E drept, antologia conţine şi un text intitulat poemul lui shamrock, însă acesta nu pare să fie răspunsul. În locul celor două puncte de la începutul titlului cărţii şi de la începutul fiecărui poem ni se oferă, de fapt, trei puncte, dar, totuşi, poate aici e cu adevărat găselniţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu