Exerciţii de supravieţuire
Apărut în vară la editura Charmides din Bistriţa (şi avându-l redactor pe poetul Claudiu Komartin), cel mai recent volum al poetului Gabriel Daliş (pornit în lume de la Dorneşti, ca şi prozatorul Lucian Dan Teodorovici), începe a avea istorie sau, dacă nu, istorii: a fost lansat la Bistriţa şi Timişoara, a căpătat primele recenzii, acum a ajuns, iată, oficial, la Suceava. „: până mereu” (104 p.), alcătuit din câteva inedite şi din selecţii din cele 4 volume anterioare (primul şi al treilea, premiate de Societatea Scriitorilor Bucovineni), „Semnale de sâmbătă” – 1996, „Întoarcere acasă” – 1998, „Chip Împreună” – 1999, „Copacul fără urmaş” – 2005, se distinge mai întâi prin unitate, constanţă şi consistenţă; dacă în cazul altor autori care decid asupra unor astfel de alcătuiri se poate vorbi despre evoluţie (sau involuţie), despre eventuale uşor vizibile căutări sau regăsiri, modificări de perspectivă ori nuanţări, la Gabriel Daliş, volumul de faţă ne pozează ca un întreg. Un întreg decupat dintr-un joc al secvenţelor asumat de la început de autor, ce poate fi decodat şi din perspectiva celor două puncte plasate (de această dată) şi în titlul volumului, şi în deschiderea spre lume a fiecărui text poetic. Semn ortografic şi semnal, totodată, ce marchează începutul unei emisii netăinuite, din perspectiva unei alteia, potrivit acestui cod, ocultate sau, pur şi simplu, niciodată scrise. Înaintea celor două puncte ar putea fi instanţa auctorială, ca întreg, ce se revelă apoi fragmentar, sau un alt text (poate chiar Textul din care poezia este smulsă sub formă de mărturisire ireprimabilă).
Mi s-a părut potrivit să citesc cartea (şi în acest sens lansez o invitaţie şi către dumneavoastră) căutând să descopăr, măcar parţial, cine este gabriel daliş care o cutreieră, care este lumea care îl înconjoară şi cu care interacţionează (de asemenea, cum interacţionează cu ea!) şi care sunt constantele dialogului său cu sine şi cu ea. Fireşte, nu mai vorbim acum despre autorul în carne şi oase care, potrivit normei, semnează pe copertă, aşa cum este trecut în cartea de identitate, cu majuscule, ci despre cel care s-a livrat textelor şi, din interiorul lor, comunică. Poate fi, aşadar, „friabilul gabriel daliş” pe care-l descoperim pe la mijlocul cărţii, acel „gabriel daliş (care) plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă”, aşa cum îl întâlnim într-o pagină din prima parte, numită chiar „pagină”, poate fi chiar un poem (cum se insinuează întrebarea ce găseşte un astfel de răspuns umbrit de o vagă tăgadă – în „seară de seară”), poate fi, totodată, nimic şi tot, cum se găseşte altundeva, afirmând în linişte, fără surprindere: „eu nu am corp”. Poate fi „memoria unui demult dispărut” (p. 25), arhetip, care va să zică, din moment ce ne vorbeşte şi astăzi. Poate fi ceva, din regnul vegetal bunăoară, cucerind, cu discreţie şi răbdare, teritorii întregi, asumându-şi-le, copleşindu-le, ascunzându-le şi poate chiar sufocându-le cu sine. Vi-l închipuiţi „...urcând pe ziduri/ un zmeuriş fără de moarte – / firidă,/ scaun lângă perete” („desen”, p. 46)?
Într-o lume destructurată sau pe cale a se destructura, într-o lume care şi-a pierdut inocenţa şi în care inocenţii, câţi mai există, par extrem de vulnerabili, într-o lume care poate fi descrisă prin, de pildă, „căderea dinţilor”, „masa plină de cărnuri”, „prăbuşire”, „dărâmare” (nu ştiu dacă doar întâmplător mi-au ieşit în cale numele unor acţiuni cu efect devastator, nimicitor), supravieţuirea ar fi posibilă, ne spune vocea cărţii, prin întrupare în arbore (ca simbol al verticalităţii verzi şi mlădierii strategice) ori câine (ca expresie a instinctului netocit) ori prin acţiuni ce presupun, subtil şi meticulos, întru spirit, restaurarea: „învierea”, „reînchegarea”...
gabriel daliş al cărţii nu-i nicidecum, cred, un înfrânt sau un supus al naturii şi al naturii umane, chiar şi când oferă exemple de retractilitate sau presupusă absenţă. „Mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” („tot mai departe”, p.10) sau „sunt tot mai orb când e vorba de oameni” şi „îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut” („auto-portret”, p. 11) aflăm din texte până de curând mai puţin ştiute, care ni-l dezvăluie ca pe un supravieţuitor exersat sau ca pe o lecţie de supravieţuire în sine. Poezia sa însăşi ar putea fi percepută – cutez a spune – ca o lecţie contemporană despre supravieţuirea poeziei dincolo de generaţii, de grupuri momentan zgomotoase, de pariuri belicoase şi tendinţe de senzaţie menite să vieze tot atât cât campania de marketing care le susţine. Cum va arăta poezia lui Gabriel Daliş mâine, poimâine...? Volumul de faţă oferă argumente suficiente să credem că (:) până mereu va fi tot poezie.
Apărut în vară la editura Charmides din Bistriţa (şi avându-l redactor pe poetul Claudiu Komartin), cel mai recent volum al poetului Gabriel Daliş (pornit în lume de la Dorneşti, ca şi prozatorul Lucian Dan Teodorovici), începe a avea istorie sau, dacă nu, istorii: a fost lansat la Bistriţa şi Timişoara, a căpătat primele recenzii, acum a ajuns, iată, oficial, la Suceava. „: până mereu” (104 p.), alcătuit din câteva inedite şi din selecţii din cele 4 volume anterioare (primul şi al treilea, premiate de Societatea Scriitorilor Bucovineni), „Semnale de sâmbătă” – 1996, „Întoarcere acasă” – 1998, „Chip Împreună” – 1999, „Copacul fără urmaş” – 2005, se distinge mai întâi prin unitate, constanţă şi consistenţă; dacă în cazul altor autori care decid asupra unor astfel de alcătuiri se poate vorbi despre evoluţie (sau involuţie), despre eventuale uşor vizibile căutări sau regăsiri, modificări de perspectivă ori nuanţări, la Gabriel Daliş, volumul de faţă ne pozează ca un întreg. Un întreg decupat dintr-un joc al secvenţelor asumat de la început de autor, ce poate fi decodat şi din perspectiva celor două puncte plasate (de această dată) şi în titlul volumului, şi în deschiderea spre lume a fiecărui text poetic. Semn ortografic şi semnal, totodată, ce marchează începutul unei emisii netăinuite, din perspectiva unei alteia, potrivit acestui cod, ocultate sau, pur şi simplu, niciodată scrise. Înaintea celor două puncte ar putea fi instanţa auctorială, ca întreg, ce se revelă apoi fragmentar, sau un alt text (poate chiar Textul din care poezia este smulsă sub formă de mărturisire ireprimabilă).
Mi s-a părut potrivit să citesc cartea (şi în acest sens lansez o invitaţie şi către dumneavoastră) căutând să descopăr, măcar parţial, cine este gabriel daliş care o cutreieră, care este lumea care îl înconjoară şi cu care interacţionează (de asemenea, cum interacţionează cu ea!) şi care sunt constantele dialogului său cu sine şi cu ea. Fireşte, nu mai vorbim acum despre autorul în carne şi oase care, potrivit normei, semnează pe copertă, aşa cum este trecut în cartea de identitate, cu majuscule, ci despre cel care s-a livrat textelor şi, din interiorul lor, comunică. Poate fi, aşadar, „friabilul gabriel daliş” pe care-l descoperim pe la mijlocul cărţii, acel „gabriel daliş (care) plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă”, aşa cum îl întâlnim într-o pagină din prima parte, numită chiar „pagină”, poate fi chiar un poem (cum se insinuează întrebarea ce găseşte un astfel de răspuns umbrit de o vagă tăgadă – în „seară de seară”), poate fi, totodată, nimic şi tot, cum se găseşte altundeva, afirmând în linişte, fără surprindere: „eu nu am corp”. Poate fi „memoria unui demult dispărut” (p. 25), arhetip, care va să zică, din moment ce ne vorbeşte şi astăzi. Poate fi ceva, din regnul vegetal bunăoară, cucerind, cu discreţie şi răbdare, teritorii întregi, asumându-şi-le, copleşindu-le, ascunzându-le şi poate chiar sufocându-le cu sine. Vi-l închipuiţi „...urcând pe ziduri/ un zmeuriş fără de moarte – / firidă,/ scaun lângă perete” („desen”, p. 46)?
Într-o lume destructurată sau pe cale a se destructura, într-o lume care şi-a pierdut inocenţa şi în care inocenţii, câţi mai există, par extrem de vulnerabili, într-o lume care poate fi descrisă prin, de pildă, „căderea dinţilor”, „masa plină de cărnuri”, „prăbuşire”, „dărâmare” (nu ştiu dacă doar întâmplător mi-au ieşit în cale numele unor acţiuni cu efect devastator, nimicitor), supravieţuirea ar fi posibilă, ne spune vocea cărţii, prin întrupare în arbore (ca simbol al verticalităţii verzi şi mlădierii strategice) ori câine (ca expresie a instinctului netocit) ori prin acţiuni ce presupun, subtil şi meticulos, întru spirit, restaurarea: „învierea”, „reînchegarea”...
gabriel daliş al cărţii nu-i nicidecum, cred, un înfrânt sau un supus al naturii şi al naturii umane, chiar şi când oferă exemple de retractilitate sau presupusă absenţă. „Mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” („tot mai departe”, p.10) sau „sunt tot mai orb când e vorba de oameni” şi „îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut” („auto-portret”, p. 11) aflăm din texte până de curând mai puţin ştiute, care ni-l dezvăluie ca pe un supravieţuitor exersat sau ca pe o lecţie de supravieţuire în sine. Poezia sa însăşi ar putea fi percepută – cutez a spune – ca o lecţie contemporană despre supravieţuirea poeziei dincolo de generaţii, de grupuri momentan zgomotoase, de pariuri belicoase şi tendinţe de senzaţie menite să vieze tot atât cât campania de marketing care le susţine. Cum va arăta poezia lui Gabriel Daliş mâine, poimâine...? Volumul de faţă oferă argumente suficiente să credem că (:) până mereu va fi tot poezie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu