sâmbătă, 16 octombrie 2010

O cronică de Gabriela Gherghişor în Luceafărul, nr. 38-39 / 2010

Gabriel Daliş până acum

Poetul ieşean Gabriel Daliş (n. 1978, la Suceava) a debutat relativ devreme (la optsprezece ani, în 1996, cu Semnale de sâmbătă). Având deja la activ patru vo­lume de versuri (alături de cel menţionat, Întoarcere acasă, Chip Împreună, Copacul fără ur­maş), tânărul „pârguit“ s-a gândit să scoată şi o antologie, demers binevenit pentru cei care n-au ajuns încă, din diverse motive (circulaţia cărţilor, prejudecata asupra scriitorilor din provincie etc.) să-i cunoască poezia. Publicată la Editura Charmides (Bistriţa, 2010), : până me­reu (n-am înţeles oportunitatea utilizării semnului de punctuaţie dinaintea titlului) se bucură de recomandările unor comilitoni lirici şi congeneri cu notorietate: Claudiu Komartin şi Radu Vancu.

O primă observaţie de natură structurală: din păcate, grupajele de poeme selectate în această culegere nu sunt aşezate în ordinea cronologică a apariţiei plachetelor, fapt ce îngreunează percepţia asupra evoluţiei lirice. Pentru a circumscrie traseul poetului, antologia ar trebui citită invers, de la coadă la cap, unde se află Ineditele. Se remarcă, astfel, că Gabriel Daliş este atras, la începuturile sale creative, mai ales de poezia fantasmatică, plasticizantă, cu ecouri expresioniste. Imaginile poetice, mai mult sau mai puţin contondente sau incisive, stau mărturie: „menghina nopţii“, „singurătatea e o moară ce macină/ oraşul“, „în stadioane de apă/ luna are gust de toamnă/ câinii ştiu ce e o toamnă,/ o gură încleştată de clovn,/ un ochi de melc“, „răstorn dimineţile cu ran­ga.// sub praguri peştii se înmulţesc pe paturi de lemn,/ plutaşii vâslesc prigoniţi în consemn,/ stolul vrăbiilor striveşte tru­purile pline de somn/ pe scoici obosite mările dorm/ din când în când în al focului jaf/ găseam cuvintele kilograme de praf“ (de reţinut şi exersarea rimei, poate cu scopul domesticirii formal-estetice a angoaselor; vezi, în acest sens, şi melodiosul solfegiu), „femeia cu ochiul de sticlă“, „peştii se târau,/ (eu dormeam pe un grilaj/ sărat)/ piele ruptă,/ fâşii, săbii“, „luna ca un ied se înjunghie“, „de-atâtea capcane oraşul şchioapătă/ flămânzesc şoarecii în vagoane de lut/ vin maşini cu albatroşi să spele somnul/ albastru/ pe traversa nopţii îngeri/ beau ceai de lotus, fac dragoste.// până luni arde casa de poezie.// scrie departe!“. Poemul din urmă, numit casa de poezie, pe care l-am citat în întregime, aminteşte nu doar de viziunea sumbră a unui Trakl (îngerii căzuţi, ocurenţa albastrului) sau de Blaga al nostru (corupţia sacrului prin antropomorfizarea angelicului), ci, prin îndemnul final, şi de spaima bacoviană, solicitând gesturi egosecurizante (vezi, de pildă, Decembre). După Semnale de sâmbătă, hemoragia imagistică se subţiază treptat (Întoarcere acasă, din 1998, mai livrează câteva ecorşee brutalizând retina: „chipurile alungite ale femeilor/ se roteau ca nişte foci în pardesie de sârmă“, „întunericul a căzut ca o daltă în somn“, „zidurile/ ca nişte spinări stropite cu sânge“), violenţa se discursivizează, devenind şi principiu poetic: „rescriam distrugeri. cuvintele erau distrugeri“, poezia este o ruptură. Privirea se întoarce, reflexivă, spre sinele poetului, în multiple încercări de autoportretizare şi autodefinire, vizibile în recurenţa verbului „sunt“. Un poem se cheamă chiar despre friabilul gabriel daliş, iar versurile, din ce în ce mai directe, mai personale, câteodată adresative, vorbesc despre singurătate, oboseală, tristeţe, plâns, teamă, nevroză (auto)mutilantă („să sugrum animalele din ogradă“; „dacă mi-e teamă/ sunt rău cu mâinile/ le izbesc de copaci“), inadecvare şi retractilitate („m-am închegat în mine/ ca sângele sub o căzătură“). Însă Gabriel Daliş nu renunţă complet la tropi, nici la broderiile ambiguităţii, deşi uneori reuşeşte, şi în cheia unei simplităţi tăioase, să-şi creeze efigii poetice memorabile: „gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă“, „cine-i gabriel urcând pe ziduri/ un zmeuriş fără moarte –/ firidă,/ scaun lângă perete?“, „de la cinci dimineaţa până mereu sunt/ o goană între două clipe/ şi am fiinţa tremurată/ şi nu vorbesc“.

Se vede că Daliş a ucenicit, prin lectură, la şcoala marii poezii, contaminându-se atât de litera, cât şi de spiritul său. El nu este, aşa cum subliniază Radu Vancu, un „barbar“, deşi vine cu aceeaşi dezabuzare şi furie distructivă a douămiiştilor: „Sunt atât de singur încât aş putea să mă privesc/ din faţă, din spate, de deasupra,/ de sub pământ/ atât de rătăcit şi de rostogolit/ ca un ghem care coboară în lume/ să sugrume, să sufoce, să spintece“ (absconditus) (comparaţia se sparge la sfârşit, pentru că un ghem, fără alţi determinanţi, n-ar avea cum să spintece, oricât de poetic l-am gândi). Dar autorul nu înjură, nu scoate limba la lume teribilist şi nu dezbracă limbajul de hainele decenţei verbale. În plus, latura socială, prezentă la alţi milenarişti, răzbate prea puţin în poezia lui, chiar dacă, implicit, poate fi un motiv al umorilor negre. Dincolo de unele stângăcii sau de câteva „piese“ pasabile, antologia : până mereu demonstrează că Gabriel Daliş este un poet serios, de urmărit şi pe viitor.

2 comentarii:

fdp spunea...

salutarile mele virtuale, gabriel. sper ca ai avut o simbata faina la malini, eu, din pacate, nu am mai putut veni. acum, ca ti-am descoperit blogul, m-am gindit sa iti las si un semn/salut. cele bune.

Iulicik spunea...

Frumos blogul tau!
Sigur il voi citi cu fiecare postare pentru ca observ ca abordezi teme foarte interesante si utile!