In pat cu decembrie '89

Aveam unsprezece ani, in 1989.

O vecina a venit la noi acasa si i-a spus mamei mele ca este Revolutie, ca toate tablourile lui Ceausescu de la Caminul Cultural au fost sparte, iar steagul a fost taiat pe mijloc. Am deschis televizorul. Miracol! In plina zi, era un film diferit de ce vazusem eu pana atunci, cu un preot care spunea ca Dumnezeu e cu noi, iar ceilalti actori repetau dupa preot. Toata ziua m-am uitat la televizor, stand in pat, cu gura cascata.

Revolutia imi parea un film mai interesant decat "Ciresarii", desi, dupa cateva zile, filmul asta nou m-a ingrozit: trupurile celor doi impuscati erau ca doua papadii coapte, izbite de asfalt, urate si pline de sange.

Victoria Revolutiei am inteles-o din cele 15 minute de desene animate care erau difuzate in fiecare seara, la ora 19. Nu s-a mai luat apa calda, nici lumina.

Tot ce stiam eu despre Ceausescu era de bine. Doar bunicul meu, Silvestru, ne ameninta ca "Porcul nu va mai prinde Craciunul", iar eu credeam ca e beat. In fond, toti porcii se taie de Craciun, dar el asculta Europa Libera la un radio mic, a carui antena improvizata ajungea pana in varful unui visin din gradina.

I-am urmarit la televizor pe Doina Cornea, Mircea Dinescu si Ana Blandiana. Am aflat ca ei sunt un fel de eroi, apoi am vazut trupurile tinere ale celorlalti eroi care au murit pentru libertate, asezate goale, pe parchetul unei sali mari. M-au speriat, desi ma uitam atent sa le vad sexul. Da, primul nud l-am vazut la televizor si era al unui erou.

Nu intelegeam nimic despre libertate, iar sloganul "Suntem liberi" parea venit de departe. Eu eram la fel, iar libertatea mea continua sa insemne deciziile mamei mele severe, independente de succesul Revolutiei.

Mi-a placut, insa, ideea de democratie, de ideal, de sacrificiu, iar despre lucrurile astea vorbea Doina Cornea. Iubeam vocea ei, era ca a unui personaj din desene animate si, de aceea, am inteles-o perfect.

Venea la mine prietenul meu Constantin - eu nu aveam voie sa ies din casa in acele zile – si puneam la punct un plan sa fugim la Bucuresti si sa devenim eroi. Ce mult imi doream sa fiu mare, sa nu depind de parinti!

Peste cateva zile, un fost coleg de-al sorei mele a devenit erou. Fusese impuscat la Sibiu, locotenentul Cristian Ioan Serediciuc. La inmormantare, directoarea scolii m-a pus sa tin steagul Romaniei, in timpul ceremonialului de inmormantare. Totul parea atat de serios incat n-am mai vrut sa fiu erou vreodata.

La 20 de ani de la Revolutie, aproape mi-e greu sa spun ca sunt liber sau ca traiesc in democratie. Romania e atat de lipsita de discretie si atat de straina de ce inteleg eu ca trebuie sa insemne ideea de "proprie tara" incat n-as putea deocamdata lupta pentru un ideal sau, mai ales, sa mor pentru el.