“Autodafe” este titlul volumului de debut al lui Dan Mihut, volum aparut anul trecut in "Colectia Euridice" a Editurii Pontica din Constanta. Cartea este dedicata fiicei poetului, Marta, e structurata in trei capitole, "Auto", "Da" si "Fe" si beneficiaza de o ilustratie semnata Mugur Grosu.
Departe de a cadea prada vorbariilor inconsistente si insinuante (numite poezii) ale unor confrati, poezia lui Dan Mihut reuseste sa exprime fulgurant multitudini de perspective ale sinelui, sine care, slava Domnului, nu este tratat jemanfisist, cu superficialitate sau abandonat zgomotos. Inteligent, ambitios, transant, poetul explora atmosfera rarefiata a sinelui si se arunca in ea cu toata puterea, de parca singura reprezentare a vietii in care se recunoaste pe deplin ar fi sfartecarea: “am savana aproape, un desiş de remuşcări/ îndes tortura în gât şi respir ca acasă/ deşi nu pot umbla gol/ ca un vânător african. mi se pare simplu/ stau în praf, năduşesc, orgoliul e un om uscat/ lângă pielea mea/ fiecare ghiont îmi lasă urme albe, strâng craniul/ în chingi şi trag după mine acest peisaj.”
Stralucirea fiintei descinde dintr-un spasm fisurat, in care moartea isi demonstreaza efectele terapeutice, iar nebunia e un fel de anturaj consecvent: “cred că atunci când îţi pierzi minţile e ca o zi/ când înoţi spre larg/ apa se întâmplă să fie prea caldă, te auzi strigat/ de tine şi căldura/ depăşeşte banchizele nervilor, iei un peşte/ şi-l înghiţi, un dejun orgasmatic/ se roteşte mai repede, mai repede.”
Lumea devine o suferinta scufundata, un aluat care se roteste permanent, care se ineaca sub propria gravitate plina de capturi si cadente: “saturaţia vine când te roteşti, lumea/ până la genunchi/ oamenii până la brâu/ o mocirlă atinge pielea cu un scâncet rupt/ te zbaţi mai mult, îmbătrânesc ca o strachină/ de lapte.”
Dan Mihut nu se fereste de temele mari, in fata carora unii poeti tineri nu dau niciun semn de consideratie; fara a provoca sau arunca priviri dispretuitoare in jur, el ramane preocupat de "schimbarea la fata a textului". Usurinta cu care acest intransigent si talentat poet reuseste formule convingatoare se regaseste in majoritatea poemelor din aceasta surprinzatoare carte, un excelent exemplu fiind “ziua medusei”: “nu înţeleg cum se formează toate aceste/ distanţe/ sau apropieri. văd doar oameni care merg şi/ fac semen/ în tăcere. sau oameni care simţi că au în ei ceva/ ce îi face să nu se apropie. să nu se atingă// aveam alt fel de a ne îmbrăţişa. când mă/ apropiam de tine ţi se deschidea/ un sertar în care găseam apă sau fructe/ prosoape curate pe umerii goi/ sau o bucurie într-un vas curat. ne cuprindeam/ deasupra obiectelor pentru ca apoi să stăm/ pe ele/ în echilibru şi să povestim. apoi ne mâncam// nu m-am gândit niciodată la tine cum mă/ gândesc acum/ când văd oamenii care-şi desfac braţele/ sau doar/ le ţin agăţate de atingeri. resorturi moi îi împing/ unul în altul/ privirile lor taie. când te voi vedea apropiindu-te/ îmi va fi teamă să nu încremenim. să nu te mai/ ating niciodată”
Rigoarea si inteligenta cu care sunt scrise poemele, calitatea lor empatica, sinceritatea extrema, fac din Dan Mihut un poet adevarat, asumat, cu o intuitie plina de acuratete si de modestie: “din aceeaşi ură care privea din mama, într-o/ deschizătură a dealului/ săpasem o groapă în care să pun tot ce o/ supără. simţeam în fiecare dimineaţă cum/ împărţim ura ca pe-o pâine prea mare/ iar ochii noştri de animal îmblânzeau acest/ obraz frumos”.
Poeziile lui Dan Mihut nu sunt tocite cutite din plastic, nici carpe incarcate cu saruri si fluide, cum deja m-am obisnuit sa intalnesc in unele carti, ci placi metalice care reusesc performanta de a avea un puls imbratisat de claritate si de certitudini. Sunt poeme serioase, nicidecum “compromise” prin amestecuri confuze, cliseizate, demodate, de tipul celor pe care insista sa ni le propuna unii poeti interesati peste poate de meniuri, clasamente (fara clasa) si mode.
Dan Mihut nu vrea sa fie neaparat un Cristofor Columb in poezie, dar nici victima impresiilor vagi. Poetul isi asuma perspectiva reflexiva a carei mediu este lumina cartilor si densitatea trairilor autentice; iesirea poetului in lume se concentreaza in reactii necesare, evident impuse: “tot timpul trebuie să aflu de la alţii câţi bani fac/ ce să termin din cele începute ca să fiu/ un fel de lumină / pe care am primit-o, tata mi-a deschis gura/ ca unui guguştiuc/ şi mi-a suflat în plămâni o chestie albă/ o îndemânare”.
Dan Mihut traieste intr-o continua autodevorare. Poetul se impiedica de propriul sine pe care il cunoaste ca nimeni altul si, vrand parca sa il priveasca mult mai de aproape, cade intr-un fel de pseudo-adorare virtuala, deloc emfatica: “ca să ajung la o poliţă mai sus când visez/ că am spart zidurile reci ale magazinului din sat/ că apuc de pe rafturi/ tot ce văd, toate dulciurile învechite, conservele/ cu peşte şi că înfulec, privesc mârâind/ la prietenii mei firavi şi înghit cu oase cu tot/ abia răsuflând/ acelaşi peşte de parcă grădinile năpădite/ de buruieni ar fi un ocean, câţiva săteni ar sta/ cu parii şi cum ridică/ macroul capul din bălării, pac, la conservă cu el.”
Poezia lui Dan Mihut are armonii de chitare electice ale caror vibratii transcend fiinta umana, asemeni unor funii stranse de multa vreme in jurul unui corp autoflagelat.
Construite ca organisme empatice, poemele acestea au calitatea de a fi permanent vii. Ele se definesc si se concentreaza in mereu noi modulatii dureroase, asimiland trairi dintre cele mai intime. Fiecare vers pare un tendon intins, dar care, radiografiat minutios, se dovedeste a nu provoaca rupturi.
“Autodafe” este cartea autodevorarilor, in care constiinta poetului devine un spatiu aglomerat de zbateri si intrebari iar si iar formulate. Ceea ce pentru alti poeti poate ramane o provocare, pentru poetul constantean Dan Mihut este usurinta de a scrie poezie adevarata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu