Gabriel Daliş : până mereu

"Țara mea de glorii..."

2012-01-16T16:54:00.007+02:00

De astăzi, în Piața Universității. Îngerii se îmbrățișează iar deasupra României.

Premiul Mihai Eminescu, opera prima

2012-01-15T17:06:00.009+02:00

Premiul "Mihai Eminescu" Opera Prima a fost acordat în acest an poetului Andrei Dósa, pentru volumul "Când va veni ceea ce este desăvârșit", ed. Tracus Arte, și - apără-ne, Doamne, - Cristei Bilciu, autoarea volumului "Poema desnuda", Cartea Românească.

Cântec de adormit copiii
de Andrei Dósa

eu nu duc greul vieții
confruntat cu vederea aceleiași
ferestre aceleiași lumini
îmi pierd cunoștința
în fiecare dimineață

întreabă-te tu în locul meu
ce se întîmplă cu setul de mișcări
necesare așezării în capul oaselor
împăcării cu sutele de articole vestimentare
și unde se vor concentra în timp
ce durere și neputință vor naște

eu nu vreau să duc greul vieții
cînd aud de termene
inventez basme în care timpul
a fost odată ca niciodată
cînd aud de scris poezii
desenenez bastonașe ca în clasa întîi
îmi fac dreptate mă fac ascultat
prin leșin autoindus

întreabă-te tu în locul meu
de cîte ori s-au lăsat impresionați
de cîte ori au semnat în locul meu

palatul iritat de la dulciuri
îmi amintește cel mai bine de urlet
de revoltă îmi amintește lupta
cu o pătură prea mică pentru mine

Cântecul fetițelor mici
de Crista Bilciu

Fetiţele mici trebuie închise în locuri strâmte
trebuie zidite
aduse jertfă Tăcerii
altfel
le cresc sâni în tot felul de locuri ruşinoase.
Trebuie săpate gropi pentru fetiţe
ele trebuie plantate în întuneric
într-o astfel de groapă l-a găsit
pe Thales
care se uita la stele
ea se uita la Thales
afară nu au mai ieşit nici unul.

Cartea de poezie a anului 2011

2012-01-09T10:34:00.005+02:00

Este lesne de înțeles gestul ca un fost colaborator cu Securitatea să fie desemnat autorul cărții de poezie a anului 2011. Juriul a avut în atenție cărți și nu oameni, însă un minim gest de decență din partea poetului ar fi necesar în orice moment, ca să nu mai vorbesc de politețea de a se autosuspenda pentru o perioadă din viața publică și de a refuza distincția ca un gentilom, cum multă vreme am știut că este Ioan Es. Pop.

Nu comentez decizia juriului, deși personal consider, ca un cronofag ce sunt zilnic, că Marin Mălaicu-Hondrari a dat cea mai bună carte de poezie a anului trecut, La două zile distanță, ed. Charmides.

"Unelte de dormit" de Ioan Es. Pop a fost desemnată cartea de poezie a anului 2011 de un juriu format din: Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache și Bogdan Crețu.

lucruri care dispar

2012-01-02T09:37:00.000+02:00

: dormi în ghiozdanul
din care verși murdăria cazanelor.

inocentă și vânătă
ca pâinea împinsă în prăjitoare.

în fugă să te întinzi.
am hartă. am hanoracul cu un trăgaci și animale

de partea noastră.
sus, paie așezate să ne găsească.

mai bine aș fi mers într-un supermarket.
să mă așez într-un cărucior să aștept ora închiderii.

botnițe (în lucru)

2011-12-27T07:11:00.013+02:00

*

: încotro se îndreaptă aceste
zgomote
albe ca sinucigașele tinere?
stive de păr în locul
locomotivelor
și picioarele întinse
miercuri au fost răpite de șobolani.
tac într-o pădurice sticloasă
pun pe foc pastile din
pungile aduse noaptea.
care-i cel mai apropiat pod?
unde-i șurubelniţa
deghizată-n platformă?
prea cald și nimic din zilele
noastre.
în păduricea asta, prea cald.

*
mișcarea literei

: în buzunar în mâini
în plic. vânez căprioare șchioapete. din bagaje.
sânge sub roțile cărucioarelor lor,
patru butoniere pe margine, forfecuțe
din care plâng.
nu țipă nimeni după injecții, valiza s-a smuls,
doar tu ai spus mult și-am auzit o literă.
( în hanoracele pline de folii
mai bine ai face un semn. ca sturzul.)
apără mama degeaba latura patului
deasupra blocului dedesubtul tavanului
lângă sinagoga proaspăt vizitată de îngeri.
rostogolește.

*
zimți

: sărutul dă din umeri
nu topește cămăși cu faruri
nu sperie cu un pistol decât buze –
cu bețe scunde bate obrazul.
sărutul se poate izbi ca epilepticul
în botul bizonului, iute.
în pulberea unei cârpe
deschide cu palmele liniștea
pieptului.

întoarce cățăratul, subțiorile,
doar subțiorile,
castronul în care pui evantaie
lângă coloane,
grămăjoara de praf în piept iar.
ești gol ca patul spitalului după sărut.

Interviu cu domnul Florin Aluaș, redactor-șef Bistrița24

2011-12-25T03:36:00.007+02:00

1. Înainte de toate, felicitări pentru inedita acțiune de desemnare a celor mai importante personalități din Bistrița de astăzi.

Multumesc!

2. De ce a fost nevoie de stabilirea personalităților Bistriței?

Nu putem spune că am răspuns unei nevoi. Reiterez însă ideea inițială: am vrut să oferim o alternativă la Premiile municipiului, oferite în fiecare an de Primăria Bistrița unor personaje mai mult sau mai putin agreate, uneori de-a dreptul „pe cumetrie”. Culmea, premiile sunt în bani, bani publici... Poate, cu această ocazie, vor realiza și reprezentanții municipalității că nu ar fi un capăt de țară să deschidă o pagină pe site-ul primăriei, în care cetățenii să poată vota pentru cei care urmează să ia premii din impozitele și taxele locale. Nu ar fi un demers perfect, dar ar fi mai aproape de adevăr.

3. În lista finală publicată după încheierea votului, ați inclus și propunerile publicului cu numărul de voturi aferent și, implicit, procentul voturilor candidaților. Rezultatele finale publicate includ, așadar, toate persoanele propuse de public cu numerul de voturi și procente aferent fiecarei propuneri sau au fost omise persoane și voturi din diverse considerente?

Da și... nu. Au fost eliminate propunerile în bătaie de joc, de genul „Cel mai bun politician? Costan cerșetorul” sau „Cel mai bun ziarist? Vecinul meu pix de lemn”. Am anticipat asemenea inconveniente.

4. Care este marja de eroare a chestionarelor, în funcție de fiecare secțiune?

Nu putem vorbi de o marjă de eroare atât timp cât noi nu am făcut predicții privind vreo intenție de vot ulterioară, ca în alegeri. Aici ce s-a votat... a ieșit. Marjele de eroare au legătură cu un anumit eșantion care ar putea sau nu să fie reprezentativ pentru un număr mult mai mare de votanți într-un scrutin ulterior.

5. Pe ce criterii au fost selectate numele propuse votului?

Criteriul a fost simpla notorietate a nominalizaților. Bineînțeles, sub rezerva faptului că, la fel ca în orice demers ce implică un anumit număr de nominalizări, există o doză de arbitrar, în sensul că e posibil ca un număr vast de persoane să merite efectiv nominalizarea, dar finalmente sunt alese câteva. De aceea, a 10-a propunere a putut fi făcută de către cititori.

6. Cum s-au putut împiedica eventualele fraude electronice în timpul votului? Au existat încercări de fraudare a votului?

S-a mers pe principiul general acceptat „un IP = un vot”, utilizat în toate anchetele online (de exemplu, ancheta Superlativele GSP). Orice tentativă de fraudă nu a putut trece peste această barieră. Dacă însă mobilizarea în masă pentru unul sau altul dintre nominalizați, chiar uzând de IP-uri dinamice, este considerată fraudă, atunci înseamnă că orice poll online e susceptibil, fiindcă această „vulnerabilitate” nu poate fi eliminată.

7. Cum s-au calculat procentele fiecărui candidat, în timpul și după închiderea votului?

A existat un script care a înregistrat automat procentele și a totalizat voturile și propunerile.

8. De ce propunerile de nume venite din partea publicului și propunerile organizatorilor nu s-au constituit într-o fază preliminară a listei finale?

Am fost întrebat acest lucru, într-un e-mail trimis redacției, chiar de către ineditul câștigător al categoriei Învățământ. I-am răspuns că exista riscul ca propunerile să fie neserioase sau chiar injurioase, de aceea ele au fost supuse unei moderări finale, care nu era posibilă in timp real. Și apoi am fi avut un sondaj pentru... un sondaj, cu riscul pierderii interesului pe parcurs.

9. Avem un caz special în care un nume propus de public și nu de organizatori, este vorba de domnul Dorel Nicoară, a devenit câștigătorul acelei secțiuni, respectiv la Învățământ. Cum comentați?

A fost o surpriză și pentru mine, dar mi-o explic printr-o mobilizare exemplară a susținătorilor d-lui prof. Nicoară, pe care, personal, nici nu îl cunosc. În schimb, o cunosc bine și o apreciez pe d-na prof. Camelia Toma, cu care am colaborat odinioară la Mesagerul. Am verificat în mod special această secțiune la final și totul a fost corect, chiar dacă a părut un pic ingrată ierarhia.

10. Succesul domnului Dorel Nicoară în acest sondaj poate sugera că era de facto o personalitate importantă. E singurul care a câștigat, repet, dintre propunerile publicului și nu dintre propunerile organizatorilor.

Cred că v-am răspuns deja mai sus. Domnia sa a apărut în lista finală, dar numai după ce a reușit să obțină un număr semnificativ de voturi la secțiunea deschisă Altul. Cât de importante sunt personalitatea și activitatea dânsului la Palatul Copiilor, au decis cititorii.

11. Absența numelui acestui domn Nicoară din lista de nume propusă de dvs. este o scăpare a organizatorilor? Cine își asumă absența domnului Nicoară din lista numelor propuse oficial pentru vot?

Nu o consider o scăpare din moment ce am recunoscut că nici nu-l cunoșteam pe d-l Nicoară, fapt care confirmă că nivelul său de notorietate era inferior celorlalți 9 propuși. Îmi asum, în schimb, absența altor nume importante ale învățământului bistrițean dintre cei nominalizați inițial. Poate meritau zeci de dascăli o nominalizare, dar acestea au fost limitele sondajului.

12. Considerați că rezultatele chestionarelor reflectă obiectiv cele mai mari personalități ale Bistriței sau aveți regrete privind acuratețea rezultatelor?

Consider că peste 10.000 de voturi într-o lună reflectă în bună măsură opțiunile cititorilor noștri. Practic, sunt personalitățile Bistriței alese de publicul portalului nostru de știri, iar obiectivitatea sau subiectivitatea sunt date de acest aspect. Personal, aș fi avut alți favoriți la mai multe categorii.

13. Cum vor fi recompensate personalitățile bistrițene care au câștigat prima poziție în chestionare, în urma votului?

Am mentionat și pe site, la finalizarea sondajului. O distincție de onoare și un interviu. Nu am intenționat să oferim sume sau alte premii, lăsăm această plăcere Primăriei Bistrița, din banii publici.

14. Vă felicit încă o dată pentru inițiativă și vă doresc mult succes și sărbători cu bine acum, în preajma Crăciunului.

Vă mulțumesc o dată în plus și vă atrag atenția, în final, că acuzele exprimate pe blogul d-voastră privind sexismul sau frauda în demersul nostru abia încheiat nu au niciun temei. Sărbători fericite!

(întrebările de mai sus i le-am adresat domnului Aluaș, redactor-șef Bistrița24, organizatorul campaniei privind desemnarea personalităților Bistriței, la câteva ore după publicarea rezultatelor finale ale chestionarelor, în dimineața zilei de 21 decembrie. Rezultatele făcute publice mi-au ridicat câteva serioase suspiciuni formulate în întrebări, și am dorit clarificarea acestora. În absența unui răspuns imediat, am postat materialul de mai jos, numit Sexism și fraudă la Bistrița. Două zile mai târziu, am primit de la domnul Aluaș, răspunsurile pe care le regăsiți în acest material. Îi mulțumesc. Voi reveni cu concluzii.)

Sexism și fraudă la Bistrița

2011-12-21T07:28:00.006+02:00

Ieri s-a încheiat la Bistrița sondajul menit să desemneze personalitățile urbei. Au fost propuse spre votare personalități locale, în situațiile fericite, plus câteva dubioșenii, structurate în nouă secțiuni: Politică (secțiune câștigată de Ioan Oltean cu 24,73&), Administrație ( secțiune câștigată de Ovidiu Crețu cu 39,64 %), Business (secțiune câștigată de Ioan Repede cu 23,14&), Învățământ (secțiune fraudată, cu Dorel Nicoară lider (propus)-sic!- cu 19,92%), Cultură (secțiune câștigată de Gavril Țărmure cu cel mai mare procent din toate categoriile, 40,3%), Sănătate (secțiune câștigată de dr. Dan David, cu 20,37%), Social-Turism (secțiune câștigată de Alin Uhlmann Useriu, cu 29,13%), Sport (secțiune câștigată de Jean Pădureanu, cu 28,75%) și Mass-Media (secțiune câștigată de Menut Maximinian, cu 27, 94%).

Reiau aici, din postarea anterioară, părerea mea și a multora despre ce s-a întâmplat la secțiunea unde a candidat Camelia Toma.
Mă intrigă faptul că, la secțiunea Învățământ, deși Camelia Toma ocupa poziția fruntașă cu un procent de 19,39, fiind lideră absolută față de ocupanta poziției secunde, Camelia Tabără, care a reușit un punctaj de 12,8%, cu aproape o sută de voturi mai puține decât Camelia Toma, publicarea rezultatelor finale l-a scos în frunte ca euroiul manelistului pe Dorel Nicoară, nume care nu figura în lista de vot, găselnița fiind propunerea acestuia de către votanții care l-ar fi adus la un procent de 19,92%, cu doar șapte voturi declasând-o pe meritoria Camelia Toma aflată pe prima poziție în clasament! Este singura secțiune la care se întâmplă așa ceva și singura secțiune unde o femeie a dominat pe toată perioada votului clasamentul. În condițiile date, acuz organizatorii de fraudă și sexism. Mă întreb de ce acel domn, cu un straniu punctaj atât de mare, nu a fost introdus pe perioada votului în lista oficială de propuneri și de ce nu a fost propus de la început de către organizatori, dacă este o figură atât de importantă cum poate sugera rezultatul final? Cum a putut fi evitat de cei care au realizat listele de nume propuse,făcute publice? Este inadmisibil ce se întâmplă. Votul la această secțiune ar trebui repetat! Propunerile din partea publicului care s-au adăugat propunerilor făcute de organizatorii acestor chestionare, trebuiau realizate preliminar alcătuirii listelor de propuneri finale. În felul ăsta,mă mir că n-au ieșit și alți iepurași din căciula ascunsă. Votul la această secțiune este nul și trebuie repetat, în caz că acest sondaj urmărește rezultate corecte și nu plătește polițe tipice.

Despe chestionare și alți demoni

2011-12-21T05:18:00.016+02:00

În urma contribuției voastre masive, am reușit. Vă mulțumesc, dragilor, că ne-am mobilizat într-un număr atât de mare. La secțiunea Cultură, Gavril Țărmure l-a devansat pe contracandidatul său, obținând poziția fruntașă în clasamentul final cu un procent de 40,3% față de ocupantul poziției secunde, nuntașul Dorel Cosma, evaluat la 39,33%. Felicitări, Gavril Țărmure!
Mă intrigă faptul că, la secțiunea Învățământ, deși Camelia Toma ocupa poziția fruntașă cu un procent de 19,39, fiind lideră absolută față de ocupanta poziției secunde, Camelia Tabără, care a reușit un punctaj de 12,8%, cu aproape o sută de voturi mai puține decât Camelia Toma, publicarea rezultatelor finale l-a scos în frunte ca euroiul manelistului pe Dorel Nicoară, nume care nu figura în lista de vot, găselnița fiind propunerea acestuia de către votanții care l-ar fi adus la un procent de 19,92%, cu doar șapte voturi declasând-o pe meritoria Camelia Toma aflată pe prima poziție în clasament! Este singura secțiune la care se întâmplă așa ceva și singura secțiune unde o femeie a dominat pe toată perioada votului clasamentul. În condițiile date, acuz organizatorii de fraudă și sexism. Mă întreb de ce acel domn, cu un straniu punctaj atât de mare, nu a fost introdus pe perioada votului în lista oficială de propuneri? Cum a putut fi evitat de cei care au realizat listele de nume propuse,făcute publice? Este inadmisibil ce se întâmplă. Votul la această secțiune ar trebui repetat! Propunerile din partea publicului care s-au adăugat propunerilor făcute de organizatorii acestor chestionare, trebuiau realizate preliminar alcătuirii listelor de propuneri finale. În felul ăsta,mă mir că n-au ieșit și alți iepurași din căciula ascunsă. A propos, de ce nu există un forum unde să se poată discuta despre rezultatele finale ale chestionarului?

Continuăm să votăm pentru Gavril Țărmure

2011-12-18T08:19:00.006+02:00

Dragilor, suntem puternici. Vă mulțumesc că ați votat atât de mult, în doar două zile am câștigat două procente. Trei voturi ne despart de poziția de lider. Eu cred asta: când suntem cei mai buni, trebuie să fim primii. Votați Gavril Țărmure la secțiunea Cultură, AICI.

Este cel mai performant manager cultural din România, cum bine spunea Camelia Vancu într-o postare recentă.

Votăm Gavril Țărmure, iubim Bistrița, iubim cultura

2011-12-15T18:34:00.019+02:00

Un tribut adus competenței, votându-l în acest link, la secțiunea Cultură, pe domnul Gavril Țărmure, un reper al Bistriței de astăzi.

Pentru necunoscători, datorită domniei sale avem la Bistrița Festivalul de Poezie și Muzică de Cameră, Galerie de artă, Sinagoga renovată exemplar și transformată în Centru Cultural, editura Charmides, Societatea de Concerte, etc. Să continui? Da, un om de cuvânt, un caracter impecabil! Deocamdată, pe primul loc în sondaj este, pare-se, un domn care pe vremea lui Ceaușescu pupa mâinile Securității, iar acum - lumea vorbește - folosind metode securistice, dă cu spam-ul în concurență, falsificând rezultatul sondajului menit să-i crească numărul voturilor. Caracuda este un imbecil, evident. Un parazit fără medalie. Așa am auzit, iar eu sunt un credul infatigabil.
Bistrița, datorită acestui om minunat, Gavril Țărmure, este locul în care m-am reinventat. Dar pot vorbi sutele de scriitori și artiști plastici care au găsit în persoana domnului Țărmure reușita propriilor lor proiecte.

De asemenea, la secțiunea Învățământ, votați Camelia Toma - prieten drag și profesor rar, regizor și scenarist. Nu cred că mai există vreun alt exemplu de profesor dăruit care să-i învețe pe elevi încă din liceu că literatura se scrie continuu, că programele școlare nu se opresc în secole trecute, devenite canonice. Amintesc și faptul că datorită ei există trupa de teatru a deținuților Penitenciarului Bistrița și Asociația Argument.

O cronică de Violeta Savu, în revista Ateneu/ nov-dec 2011

2011-12-15T15:50:00.002+02:00

Gabriel Daliș și liricul senzorial

Antologia „: până mereu” cuprinde poeme reprezentative din cele patru volume publicate anterior de Gabriel Daliș şi cinci poezii inedite. Apărută în 2010 la Editura „Charmides”, cartea are un aspect grafic deosebit, o contribuţie la aceasta având şi artista Ana Toma, prin ilustraţiile sale delicate şi rafinate.

Gabriel Daliş cultivă expresiile poetice lapidare, în care reflectă stări senzitive ale eului, trăiri de o intensitate nu de puţine ori sufocantă. Că poetul simte enorm şi vede monstruos, dincolo de materialitate, suntem avertizaţi încă de la deschiderea cărţii: „apropie-te, vezi. Nu sunt din carne!” Tăcerile lui sunt magnetice, solitudinea poate fi o aparenţă, o artă a disimulării ce poate camufla, în mod straniu, un posibil caracter ubicuu: „: am venit în casa ta să tac/ să ai şi tu de cine te ascunde începând de astăzi./ să punem punct, să tragem o linie,/ o linie groasă de cocaină/ de la uşă până la o fereastră.” Simţindu-se pierdut într-un spaţiu vital ce rămâne slab conturat, dominat de angoasă, de tristeţe şi singurătate, asfixiat de propria fragilitate, poetul îşi divulgă firea retractilă. Şi totuşi, mişcările lui regresive nu sunt ale unui învins, ci ale unui supravieţuitor. Aceasta ne-o indică inclusiv ciudata formă a titlului cărţii, unde un semn de punctuaţie devine semn grafic cu valoare de simbol al infinitului. Parcă auzim întrebarea formulată doar în gând, Până când speri, până când fiinţezi, până când crezi în poezie? „: până mereu” – cade abstract şi grav răspunsul.

Conjunctivul „să” din poemul inedit „lampa” divulgă dorinţa ascunsă de a trăi dragostea la intensitate maximă, cu renunţări de sine şi cu o pasiune ce s-ar confunda cu posesivitatea dacă finalul nu ne-ar prezenta un iubit al cărui trup a devenit imponderabil: „: să-mi dărâm casa,/ să sugrum animalele în ogradă cu palmele.// să mint o femeie până mă va iubi mult/ să o leg de un zid/ să-i tai cu o foarfecă părul/ să-i omor lişiţele cu o lopată/ să-i bat obrazul cu scuipat/ rece.// apoi să mă aşez/ pe jos/ cum se aşază şi praful pe o lampă/ aprinsă.” Poetul se apără de propria vulnerabilitate prin scurte accese de agresivitate. Fragilitatea este generată de o sensibilitate ieşită din comun, care îl „leagă” într-un mod supranatural de emoţiile celor din jur, după cum reiese şi din poemul cu accente suprarealiste „despre friabilul gabriel daliş”: „: trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure./ destul oboseala s-a dezlegat ca nişte cabluri de lift în trupul meu./ să ştii – m-au prins toţi oamenii./ infinitul s-a prăbuşit peste baraca siretului,/ caii din abator s-au ridicat fără copite pe mese./ de ieri am casa cu acoperişul/ sub pământ/ în lunca wisteria./ mai vino cu cineva.” Autorul preferă aluzia, sugestia şi amestecul de cald cu rece, suprapunerea între unicitate şi dualitate, sentimentul agonicului nu se disociază de cel al extazului.

Un volum în care poetul utilizează ceva mai mult metafora şi alte figuri de stil (inclusiv personificarea) este „Copacul fără urmaş” unde este relevată identificarea simpatetică a poetului cu natura. Şi aici întâlnim o neobişnuită materializare a suferinţei dar şi pasaje mai optimiste, solare.

În review-ul de pe coperta IV, Radu Vancu afirmă: „În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (...), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii.”

Admirabilă mi se pare în poezia lui Gabriel Daliş înclinaţia de a nu transmite neapărat mesaje, ci stări. Chiar şi atunci când vizualul prinde temporar o dominantă, miza poeziei rămâne senzaţia.

Notă: articol publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie 2011, p. 5 (face parte din comentariul "Două cărţi, doi poeţi: Marin Mălaicu-Hondrari şi Gabriel Daliş.

Noutăţi

2011-12-06T21:26:00.009+02:00

* A apărut "Levure Litteraire"(4), număr în care sunt prezent cu câteva poeme traduse în limba germană de Ernest Wichner.
* Octavian Soviany a publicat recent Cinci decenii de experimentalism, în două volume, Lirica ultimelor decenii sub comunism şi Lirica epocii postcomuniste (unde am fost inclus, la capitolul Asianicii, manieriştii, fantaştii, vizionarii.)

Lord

2011-12-04T23:16:00.000+02:00

i-am furat bijuteriile pentru a rămâne în mintea ei un hoț, nu o dragoste.

leagăn

2011-11-30T14:22:00.013+02:00

leagăn

: fiecare sărut este sfârșitul lumii săruturilor.
ruperea butonierei este sfârșitul hainei închise.
întoarcerea pe dos a unei mănuși – sonda acelei platforme.
mă ascund în tufele de lăcuste fug de tufele de lăcuste
toată ziua văd toată ziua mă sperie că văd
prind cuvinte cu vorbele sunt o ramă de pat sper să mă cos
să-mi tai creierii să mă apăs într-un lighean cu clor.
scriu cu limba pe cerul gurii cu ochii dați peste cap ca două cârpe
nu scrie cu limba pe cerul gurii cu ochii dați peste cap ca două cârpe.
fiecare sărut este sfârșitul lumii.
ruperea butonierei este sfârșitul hainei închise.
întoarcerea pe dos a unei mănuși – sonda acelei platforme.

prin cabluri

: și în trupul mamei mele-am adormit singur
lingură-n castron acoperit. corali și lăzi în iaz
de când nu mai există aer.
geamul n-a vindecat moartea cocostârcilor,
mișcarea porumbiței ca o perie albă pe-o tobă.
(vocile-aruncări, priveliști tunse de coasa bărbiilor.)
în grădină e anul trecut mort,
în casă - tatăl acela. sperii cuvintele, le încremenesc și atac
asemeni hingherului orbesc iepurele cu o lanternă.

Grupaj de poeme în "România Literară"

2011-11-24T17:15:00.009+02:00

Poemele: lagăr, supraveghere, trenul din roman, teritoriu, distrugerea, următorul și pândă au apărut în numărul curent, 46, al României Literare, pagina 17.

De asemenea, în numărul 47 al aceleași reviste, cuvinte mult prea frumoase despre interviul meu din Observator Cultural (nr. 600, pag. 21.)

"Un portret al artistului la tinereţe

În OBSERVATOR CULTURAL (nr.342, din 10-16 noiembrie), un cristian publică un interviu cu poetul Gabriel Daliş. Dialogul celor doi ne-a atras atenţia prin firescul şi sinceritatea confesiunii. Iată ce spune Daliş despre mutarea sa din provincie la Bucureşti: „Venirea mea la Bucureşti a însemnat însă o schimbare de paradigmă. Munceam foarte mult într-o ţară străină numită Bucureşti, de care mă apropia doar aceeaşi limbă pe care o vorbisem şi acasă. În rest, puteam să mă consider un cetăţean străin, departe de ţara mea. Aici mi-am făcut un anturaj frumos, apoi am început să călătoresc, dacă nu ieşeam din ţară o dată la trei luni simţeam că nu mai sunt bun de nimic. Mai târziu, când voiam să găsesc ceva cu adevărat frumos în viaţă, n-am mai găsit pentru că nu mai scriam. Deloc. Bucureştiul m-a descurajat teribil. Şapte ani nu mi-a publicat absolut nimeni nici un rând, nu am citit în nici un cenaclu, nu am avut nici o lectură, singura mea ieşire erau site -urile literare de mâna a treia, unde orice amator putea să-şi publice tâmpeniile.” Din această pagină reies limpede frământările, îndoielile, asumarea eşecului, dar şi credinţa în literatură, toate atribute proprii poetului/ scriitorului autentic (aflat la început de drum şi nu numai) şi, de aceea, interviul poate fi privit ca un convingător portret al artistului la tinereţe. "

două poeme

2011-11-16T02:40:00.003+02:00

aniversare

: lișița cu ghearele întinse
prin soba de gaz trecuse înăbușită. n-a scăpat.
osul în fața câinelui s-a împuțit,
în somn sperietura unui copil i-a adus bomboane
de plastic.
dispariții la primele două etaje, clorul
precum cocoașele a limpezit forfota din lifturi.
mângâieri negre ca pălăriile evreilor
și femeia care trece strada fără să judece
este o antilopă urmărită într-o câmpie de cineva.
s-au auzit mașinile de săpun iarăși.
cu o mănușă îmi sparg nasul îmi apasă gura cu
o limbă de cal.

următorul

: cineva a fost în stare de a chema pe altcineva.
și-a potrivit butonierele
din senin.

bucăți de carton
peste clinică.
oase sprijinite sau tunete.
din fulare.

privesc dinspre stânga
de parcă aș șterge amenințările de pe un raft cu palma.
plesnesc și-s toporiști.
stau și-s cuțite.

m-am aruncat la pământ ca un pumn de pastile
am plâns ciopârțit prin coșuri de baschet
prin apa de la robinet
prin luciul castroanelor.

Interviu în "Observator Cultural"

2011-11-13T02:24:00.004+02:00

în numărul curent (600). Mulțumesc, un cristian. Foto: Gabriel Pahonțu.
Interviul aici.

Penitenciarul Bistrița la Festivalul de Teatru E.X.I.T.

2011-11-11T03:34:00.013+02:00

O bucurie să urmăresc miercuri seară trupa de teatru a deținuților din Penitenciarul Bistrița, într-un spectacol parte a Festivalului de Teatru al Deținuților - E.X.I.T.- București, ediția a III-a. Zece inimoși (pe trei dintre ei i-am recunoscut din piesa cu care echipa bistrițeană a participat cu mare succes anul trecut la același festival) au performat timp de 40 de minute în tragicomedia Pe alocuri de Camelia Toma, în cadrul unui eveniment desfășurat pe parcursul a două zile, care a ținut Teatrul Nottara deschis până aproape de miezul nopții.
Așadar, aplauze pentru "bistrițenii": Sergiu Bălteanu, Andrei Bran, Ioan Bucilă, Bogdan Cimpoae, Adorian Cotta, Lucian Huzmezan, Pál Lőrinczi, Adrian Mihai, Vladimir Radu și Călin Ruţă.
Un spectacol Toma & Toma. Proiect realizat de Penitenciarul Bistriţa în colaborare cu Asociaţia Argument.

Foto: Ella Zegrean

un poem nou (în lucru)

2011-11-03T23:38:00.020+02:00

max blecher

: o ladă deschisă,
singura fereastră și altcineva.
m-a strigat din prima și n-am schimbat-o.
cu ochi decojiți de atâtea pastile
îmbrățișări căzute de pe tricouri sufoc.
motocicleta s-a izbit într-o camionetă.
mănunchiurile de oase, pulverizate
în patru insecte. peste copac, insecta lui max. insecta lui livius. insecta
lui gherasim
ne bate. în pătrate. bate. în romburi.//
sunt încordat și singur într-o cămășuță,
scuip bucățele din zeci de cuvinte. întunecat toată noaptea
m-am învelit cu o bătaie.
fâșâie tristețea care a acoperit paharele cu o sârmă,
pe horn ies rufe atât de albe, îmbracă-le.
îmbrățișările strânse adâncesc canapeaua, limonadele
ca palmele unor copii, desfăcute.
pe moarte.

botnițe

2011-10-28T01:14:00.005+03:00

: copilăria mea ca un ciocan lovind mărunt moalele
capului.
copilăria mea lișiță, ibis, hanorac legat în dulap.
mă trezeam izgonit din ladă boabă de strugure strivită
între geamuri.
de parcă aş fi mâncat un alt copil.

dar invizibil, de neschimbat, vorbeam în românește cu lorca.

te voi îmbrățișa într-o zi, dacă vrei.

***

: nu mă trezi un minut peste.

dă-mi să mănânc şi să beau înainte.

dacă pot să mănânc şi să beau înainte.

mi-am înghiţit sufletul să nu-mi îngheţe sufletul.

încalţă-mă şi descalţă-mă tu.

culcă-mă iar tot tu.

nu te întinde.

într-o haină de om, potrivește-mă.

(alege-mi unul dintre numele oamenilor.)

***

: au adus un copil

( cu petale din coaste.)

privea

în jos

un glonț sângeriu

înfipt în colibă.

de la patru mănuși, mângâierile.

(poeme în lucru)

Video: lectura de la Festivalul International Poes:s

2011-10-24T20:42:00.002+03:00

Video: Elena Borrás Garcia

Premiile Poesis şi Poesis International 2011

2011-10-21T16:11:00.004+03:00

Premiul Poesis Opera Omnia: Nora Iuga.
Premiul pentru proză – cartea anului: Marta Petreu.
Premiul pentru poezie - cartea anului: Marin Mălaicu-Hondrari.
Premiul pentru critică literară: Cornel Ungureanu.
Premiul pentru traducere: Jan Mysjkin (Belgia).
Două premii de excelenţă pentru poezie străină: Hanane Aad (Liban) şi Mezey Katalin (Ungaria).
Premiul special: Lucian Perţa.
Premiul pentru promovarea culturii româneşti în străinătate: George Achim.

Programul festivalului internaţional Poes:s

2011-10-20T03:03:00.006+03:00

Satu-Mare. Deschiderea oficială va avea loc joi, 20 octombrie, ora 10:00 și va fi urmată de simpozionul “Poesis – frontiera fara graniță” – moderat de Mircea Martin.
De la ora 16:00, prezentare de cărți, reviste și edituri – invitat special, Călin Vlasie, directorul Editurii “Paralela 45″.
De la ora 17.00, festivitatea de decernare a premiilor “Poesis”.
Vineri, 21 octombrie, ora 10:00, la Atelierele Zetea din Mediesu Aurit, vor avea loc “Atelierele Poesis” și “Poesis Internațional”, urmate de o vizită la Cuptoarele Dacice și o alta la Muzeul Țării Oașului din Negrești Oaș.

Sâmbătă, 22 octombrie, la ora 11:00, o deplasare la Carei, urmată – de la ora 12:00, de lecturi în sălile Castelului Karolyi, precum și o vizită la Casa Memorială “Ady Endre”.

Festivalul internațional Poes:s

2011-10-19T15:18:00.007+03:00

O listă interesantă de invitați, scriitori și traducători din opt țări, la Satu-Mare. Două zile de festival, 20-22 octombrie. Voi fi și eu acolo, cu o lectură din ce am mai scris în ultimul timp. Sper, vremea să aducă vremuri bune (nu de alta, dar am 16 ore de mers cu trenul, iar cucoana de la ghișeul CFR-ului mi-a spus că nicăieri în lume nu sunt trenuri cu vagoane de dormit pe timpul zilei.)

Afiș: Ana Toma

Tovarășii

2011-10-14T06:01:00.007+03:00

Democrația a început să-l îmbărbăteze pe Ceaușescu. Postumitatea îi crește libidoul băiatului bun, din nou pe prima pagină a ziarelor și în prime time. Dintr-un tiran sordid devine un macho de telenovelă matrimonială. Cu bunătate ne dispar dubiile și curiozitățile monstruoase. Tovarășului îi ține de cald perorația domnilor suiți pe lavaliere cu fotografii rare. Deshumarea a dezamăgit, în buzunarul Elenei nu s-a aflat măcar un fard de-al Paulei Iacob sau amprenta mioriţei Elodia. E momentul unui parastas cinstit, care să dureze etern. Oameni suntem.

Ștefan Câlția, un pictor excelent

2011-09-28T20:35:00.011+03:00

Parte a lucrărilor sale a fost achiziționată și expusă în marile muzee ale lumii, de la Muzeul de Artă Contemporană din Oslo la Muzeul Brukenthal din Sibiu. O prezență discretă în România, cum altfel în peșteră, nu-i așa?, Ștefan Câlția este unul dintre cei mai impresionanți pictori români contemporani. Se consideră un pictor modern, beneficiar al experienței artiștilor anteriori artei lui, simbolistica tablourilor sale ascunzând momente ale unor desfășurări statice, serafice. În 1970 absolvea, ca șef de promoție, Institutul de Arte Plastice din București, iar 20 de ani mai târziu va expune la Oslo primele compoziții.

România?

2011-09-26T03:50:00.003+03:00

România de astăzi? Un banc spus de un mut.

O fotografie

2011-09-18T22:09:00.002+03:00

Emil Botta - 100

2011-09-15T17:43:00.003+03:00

Născut la 15 septembrie 1911, Emil Botta a debutat cu poemul Strofă ultimă în Bilete de papagal (1929). Devenit unul dintre cei mai importanți actori români ai generației sale, iar mai apoi director al Teatrului Național din București, a interpretat o gamă distinsă de personaje, de la Macbeth la Ion din Năpasta. A publicat în 1937, Întunecatul April, volum de versuri care îl va consacra în literatură, iar în 1938, Trântorul, o carte de proză. Le vor urma: Pe-o gură de rai (1943), Poezii (1966), Versuri (1971), Poeme (1974) și Un dor fără sațiu (1976).
Chiar dacă filiația la Coleridge, T.S. Eliot sau Poe este evidentă, Emil Botta a reușit un stil foarte personal, o poezie amară și tragică, matrice a aspirațiilor învinse.

Colocviile Revistei Transilvania

2011-09-08T19:24:00.002+03:00

Prezenta ediţie, a VIII-a, este una omagială, dedicată vieţii şi operei lui Mircea Ivănescu.
Lecturile, masa rotundă şi lansările de carte, precum şi o ediţie a Institutului Blecher, se vor desfăşura între 15 şi 17 septembrie 2011, la Biblioteca ASTRA şi la Librăria Humanitas.
Colocviile se desfăşoară anul acesta în parteneriat cu Institutul Cultural Român, care organizează, în data de 15 septembrie, de la ora 20.00, la Librăria Humanitas, o seară de poezie româno-catalană.

Invitaţi:

Andrei Bodiu, Cristian Bleotu, Mircea Cărtărescu, Dumitru Chioaru, Rita Chirian, Dan Coman, Luminiţa Corneanu, Gabriel Daliş, Ana Dragu, Teodor Dună, Nora Iuga, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Alexandru Muşina, Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, O. Nimigean, Florin Partene, Octavian Soviany, Ana Toma, Luiza Vasiliu, Ioan Radu Văcărescu, Miruna Vlada.

PROGRAM

Joi, 15 septembrie 2011

17.00, Biblioteca ASTRA, Corpul B (Parcul ASTRA)

Deschiderea Colocviilor. Prezentarea invitaţilor.

Lansare de carte:

- Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, editura Charmides, 2011.
Prezintă: Radu Vancu

Lecturi: Ştefan Manasia, Andrei Bodiu, Ioana Nicolaie, Gabriel Daliş, Octavian Soviany, Nora Iuga

20.00, Librăria Humanitas (pietonală)

„Voci paralele”. Seară de poezie româno-catalană. Organizator: Institutul Cultural Român.
Lecturi: Miquel Desclot, Aurel Pantea, Ion Cristofor, Christelle Enguix, Letiţia Ilea, Marc Romera, Oana Cătălina Ninu, Clara Fontanet

Vineri, 16 septembrie 2011

11.00, Librăria Humanitas (pietonală)

Mircea Ivănescu. Poetul, traducătorul, omul (masă rotundă)

12.30 Premiile Revistei Transilvania

13.00 Lansare de carte:

- Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă, editura Charmides, 2011;
Prezintă: Dan Coman, Radu Vancu

13.20 Lecturi: Ioan Radu Văcărescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Rita Chirian, Dumitru Chioaru, Ana Dragu, Teodor Dună, Claudiu Komartin.

17.00, Librăria Humanitas (pietonală)

Lecturi: Alexandru Muşina, Miruna Vlada, Florin Partene, O. Nimigean, Dan Coman, Mircea Cărtărescu.

Lansare de carte: Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, editura Humanitas, 2011

Sâmbătă, 17 septembrie 2011

11.00, Librăria Humanitas (pietonală)

Lansare de carte: prezentarea titlurilor apărute în colecţia Orfeu a Casei de Editură Max Blecher.
Moderator: Claudiu Komartin

Club de lectură „Institutul Blecher”. Lecturi: Veronica D. Niculescu, Nora Iuga.
Moderator: Claudiu Komartin

Închiderea Colocviilor.

Cosmin Perța, Fără titlu. Fără liniște.

2011-08-19T15:34:00.009+03:00

Cu o carte atașantă și plină de sinceritate revine Cosmin Perța în peisajul editorial. “Fără titlu” (ed. Paralela 45, 2011, colecția Avanpost) este cel mai recent volum de versuri al unuia dintre cele mai vehiculate nume ale generației 2000 de scriitori.
Pentru iubitorii poeziei eliptice și austere, această carte probabil că nu va aduce surprize plăcute. “Sunt sătul de limbajele care pot înlocui viața”, avertizează Perța într-un poem, pag. 50. I s-ar reproșa lipsa indescriptibilului, absența misterului, sinceritatea excesivă care duce într-o zonă a prea-multului si a prea-spusului. În schimb, pentru iubitorii poeziei, să-i spunem tradiționaliste, care consideră că poezia, ca și muzica, înseamnă emoție, “Fără titlu” poate deveni o carte de neratat: “Toți prietenii mei scriu poezie,/ Ei inventează, ei aberează, ei imită, ei adnotează tot ce au scris unii poeți./ Eu nu scriu poezie, eu scriu tot ce simt, tot ceea ce nu trăiesc”, pag.55.
Dualitatea cu care Cosmin Perța își trăiește și scrie poezia devine pe deplin confirmată în versul definitoriu pentru întreaga lui carte, vers care, evident, apare de două ori: “Viața mea de acum se împarte între familie și singurătate” (pag. 26 și 67). De altfel, este și un exemplu de evidențiere a felului vast, (auto)ficțional în care Cosmin Perța, asemeni unui vechitestamentar repetă mesajul deșertăciunii lumii ori de câte ori are ocazia. În acest sens, avem de a face cu poemele 11 (pag. 26) și poemul VI (pag. 67), care, de fapt, ascund versiunea aceluiași text. Pe de altă parte, prezența constantă a numeralului “doi/două” nu face altceva decât să aducă în atenție un univers poetic cu doi poli ireconciliabili, în care inocența și zădărnicia, despre care vorbeam mai sus, se decupează aproape metonimic: “Și atunci lumea se împărți în două”, pag.11, “era o noapte îndeajuns/ pentru doi tineri”, pag.14, “Eu merg puțin mai înaintea ei, cu doi pași”, pag.16. Textul “Al doilea poem mult prea scurt”, pag.34, este definitoriu pentru tentația maximalistă spre dualitate și congruență. Alte exemple în acest sens: “Am doi copii, pe care îi văd rar, când se cade”, pag. 45, sau, în sfârșit, versul: “Și chiar dacă aș vedea până la felinarul acela,/ Ce ar fi: doi oameni, cu tot cu copiii lor”, pag. 67.
Bun portretist, în prima dimensiune a cărții Perța aduce cu nostalgie amintirea anilor copilăriei, “un sat de fildeș și marmoră/ cu râuri de-absint și dale de-azbest”, pag.9, “un sat cu zăpadă”, pag.12, a descoperirii lumii și a oamenilor dragi, parte a cărții din care răzbate referențial amintirea bunicului a cărui moarte a dus la gestul deplinei identificări mature a adolescentului: “Cât a trăit bunicul meu eram un copil, și abia după ce moartea lui/…/ pregătindu-mă acum pentru viață.” Sunt pagini de o sinceritate uluitoare, în care puritatea acelei vârste scrie efectiv poemele, descătușat, neurmărind minuțios tehnici literare elaborate, cu riscul marșării evidente pe un automatism intuitiv, manierist. Într-un demers imaginar, atmosfera bucolic autentică, a satului maramureșan de altădată apare inedită: “pentru că noi ne pregătim să vorbim despre ceva nemainumit/ despre ceva care numai prin simplul gând poate ajunge prezență”, pag. 20, unde “Lungi cârduri de rațe se tot perindă la orizont/ și liniștea aceasta făr de scăpare”, pag. 23.
A doua dimensiune a cărții, la fel de angoasată și sinceră, păstrează generozitatea abordării propriului imaginar absolutizat: “Am coborât din nord și am adus odată cu mine/ grajdul bunicilor mei în care cinci vaci,/ trei tauri și patru junici sălășluiau iarnă de iarnă/așteptând primăvara cu aceeași înfrigurare ca noi”, pag. 22. Bucolicul devine bahicul, tentația portretizării se relativizează, narativitatea pare uneori că-și face de cap și spune totul, în defavoarea realei introspecții care nu eliberează: “Eu mă aflu așa:/ Tânăr poet, cu doi copii,/ Îndrăgostit peste măsură/ De soția sa”, pag.49.
Cele două dimensiuni ale cărții, una însemnând amintirea anilor copilăriei și a personajelor ei, cealaltă – identificarea unei contemporaneități frisonate de aerul tare al morții și zădărniciei, sunt, într-un fel, legate prin singurul personaj neconvențional care apare în carte, Sulamita. Astfel se justifică parfumul biblic, umil, din paginile cărții lui Perța. O întreagă suită de substantive vin să contureze acest spațiu sacru al vieții și morții: credință, înfrânare, rugăciune, jelanie, sicomor, izbăvire, purcedere, conștiință, deșertăciune, memorie, desăvârșire, împăcare, neputință, nemărginire. “Ni se spune: doar așa poți ajunge la desăvârșire,/ Sau ni se spune: de aici înainte nu mai poți face nimic”, pag.50.
Personajele din copilărie sunt completate de personalități, în partea a doua a cărții. Aceeași nostalgie învăluie amintirea lui Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici sau ? Săplăcan, bine capitonată cu alte repere literare: Lorca, Rabelais, Gogol și alții, în poeme care, din păcate, nu reușesc decât pe alocuri complexitatea versurilor din prima jumătate a volumului. Iată un exemplu: “Sunt Whitman, sunt Maiakovski, Ferlinghetti, Petrarca,/ Trakl, Celan, sunt toți cei care până la mine au scris ce credeam”, pag.31.
Lăsând la o parte orice instrument steril, Cosmin Perța scrie cu toată ființa despre toată ființa sa, când autobiografic, când autoficțional, fără detașare, cu o mână pe pagină și cu cealaltă mână pe inimă: “Eu scriu tot ce îmi amintesc”, ne avertizează el într-un poem, pag. 37.
La nivelul textului, sunt câteva lucruri care i se pot reproșa: adjectivarea în exces sau dubla adjectivare (“cu mâinile osoase și lungi, cu pântecul dureros,/ axila putredă și piept găunos”, pag.9, sau “floarea dalbă și netedă a memoriei”, pag. 36), probleme legate de comparații (“o apă neagră ca un tăciune”, pag. 23) , recurența deranjantă a unor sintagme (“am fost…”, “n-am fost…”, “sunt…”), abundența negației și, de aici, lipsa unei varietăți stilistice, ușoara tentație spre silogism (“Căci amintirile sunt ca iarba uscată”, pag. 11), absența unor filtre care să esențializeze discursul poetic.
La nivel unitar, o selecție mai riguroasă a poemelor și o structurare mai atentă a cărții ar fi adus în mod evident un plus semnificativ. Titlul cărții, deși neprietenos la prima vedere, avantajează cert conținutul ei. În orice caz, Cosmin Perța reușește un lucru greu de atins într-un volum de versuri: univers poetic. Este și o demonstrație a pierderii armoniei din lumea fiecăruia dintre noi: “Nimic despre viață./ Totul trebuie examinat cu precizie./…/Oare câte dintre închipuirile mele vor ceda azi?”, pag.62.
Aflat într-o ascendență evidentă, nu știu despre ce va scrie el de acum încolo pentru că în “Fără titlu”, Cosmin Perța pare că ne-a spus cu convingere absolut totul.

George Bacovia

2011-08-16T13:58:00.012+03:00

“Simbolist al primului moment”, cum îl numea Tudor Vianu într-un eseu dedicat apariției ediției definitive a operei sale, (Opere, București, 1944), Bacovia este primul scriitor român pe care l-am citit fără să fi fost constrâns de vreo programă școlară. Se întâmpla prin anii în care cărțile deveniseră bibelourile excelente, acoperind un perete întreg; cine își cumpăra cele mai multe cărți, avea garanția celei mai frumoase și lăudate sufragerii. (Să mai amintesc de Camus care spunea că experiența vieții ne învață că citim cu atât mai puțin cu cât cumpărăm mai multe cărți?)
L-am citit pe Bacovia întâmplător, (într-o ediție Plumb, apărută la Minerva, în 1981), iar impactul puternic pe care l-a avut asupra mea a fost ca a unui tavan care se prăbușește, sub greutatea după-amiezilor, peste ființa mea inocentă atunci. N-am crezut că o carte poate fi mai puternică decât un om puternic. Numai cu Cioran am repetat această experiență devastatoare, iar mai târziu cu Michel Houellebecq.
Inițial, am început să scriu pentru că am vrut să fiu ca el. Aveam certitudinea de a-l fi înțeles pe Bacovia. Tehnicist desăvârșit și atipic, mi-a confirmat în timp aproape toate temerile legate de poezie, oameni și lume, de parcă tot ce aș respira ar fi compoziție simplă după compoziție simplă.
Îl iubesc pe George Bacovia. Admirația mea pentru acest scriitor rămâne impecabilă, poate chiar simetrică.

text pentru revista Ateneu, la omagierea a 130 de ani de la nașterea poetului)

"Caragiale, horoscopul nostru național"

2011-08-13T21:34:00.006+03:00

MAMA:
Caragiale nu a existat. Putem, eventual, să-l citim ca pe propriul nostru horoscop.

BUNICUL:
A existat numai o țară frumoasă și tristă în care mai toți oamenii erau condamnați la crâșmă pe viață.

SORA:
Da! Cu halbe legate la-ncheietura mâinii în lanțuri.

TATĂL:
Nu! Caragiale nu a existat.

BUNICA:
Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul.

BUNICUL:
Da, ca să vină în ele copilașii de clasa-ntâi și să caligrafieze pe toate scheletele Made in Romania.

MĂTUȘA:
Ca să fie morții noștri cei dintâi, ăi mai prima din toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.

POETUL:
Arta popescu, dragostea mea...

(fragment din Cristian Popescu, Un tramvai numit Popescu, Cartea Românească, 2007, prefață de Mircea Martin, pag. 60)

Augustin Cupșa și cartea lui așteptată

2011-08-10T00:33:00.008+03:00

Născut la Craiova în 1980, Augustin Cupșa a câștigat de două ori concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor. În 2006, la Cartea Românească, i-a apărut romanul Perforatorii, iar zilele acestea, mult așteptatul volum de proză scurtă, Profesorul Bumb și macii suedezi, la aceeași editură.

Augustin Cupșa este un prozator puternic și neconvențional, de o originalitate incontestabilă.

Tradus în limba germană

2011-08-08T02:31:00.015+03:00

[În numărul 5 al magazinului literar Poesis International, am apărut cu câteva poeme (trei din : până mereu și două inedite), traduse în limba germană de Ernest Wichner, într-un grupaj realizat de Institutul Goethe din București. Pentru pedanți, voi posta doar versiunea poemelor în limba germană. Poemele selectate (în casa ta, autoportret, lampa, distrugerea și aprilie) consider că sunt suficient de cunoscute în versiunea românească pentru a nu o relua aici. Totuși, poemele bilingve pot fi găsite pe blogul oficial Poesis International, pag. 108-109. ]

bei dir zu hause

für Horaţiu

: ich bin zu dir nach hause gekommen, um zu schweigen
damit auch du von heute an jemanden hast, vor dem du dich
verstecken kannst.
damit wir einen punkt machen, eine linie ziehen,
eine kräige linie aus kokain
von der tür bis zu einem der fenster.
soll ich mich ausziehen und von der pförtnerinüber
den hohen zaun hinweg einen anderen brief verlangen?
es ist nicht die wärme eines busens unterm kinn,
auch nicht im schubfach mit den löﬀelchen, noch in
irgendeinem buch,
oder wenn ich unter den stühlen schwimme, verdeckt mit
weichen daunendecken, sprechenden.

selbstporträt

: immer blinder werde ich, wenn von menschen die rede ist.
sehe nichts als alte fenster wie sie aus den wänden
fallenauf enge gassen
voll anderer leute.
es ist, als wäre ich ein wiedergeborener,
auf einem vordach erwacht.
in mir selbst bin ich zur gestalt geronnen
wie das blut unterm sturz,
ich schlafe in einem beängstigenden und tiefen bett,
und da ist kein traum, und auch nichts waches.
gerne versteck ich mich
und suche gerne,
bin wie ein großer weißer hund,
der eben erst gefunden wurde

die lampe

: mein haus einreißen,
das vieh im hof erwürgen
mit bloßen händen.

eine frau belügen bis sie mich liebt
sie an eine mauer fesseln
ihr mit der schere die haare abschneiden
ihre blässhühner mit der schaufel erschlagen
die wangen ihr mit kaltem speichel
hauen.

dann mich niederlassen
auf dem boden
wie sich der staub niederlässt
auf einer lampe, die
brennt.

vernichtung

: und habe auch knochen
und diese so einerseits
und ich so andererseits
und ﬁnger die kleben aneinander
und esse mit der hand.
und bewege mich immer leichter
und verschwinde mitunter sogar
und tagelang ﬁndet mich keiner mehr.
und bin eingemischt ohne dich
und weine in tiefe schüsseln.
und bin es gewohnt entweder du oder ich zu sagen
und entweder du oder ich zu verteidigen
und zu erscheinen entweder du oder ich
und alles ausschalten.
und sage schnell wörter die man nicht hört
und schreibe schnell nur wörter die man sehen kann
und zünde sie an
und höre manchmal auch zu wie das messer gezückt wird.

april

: bin nun öfter mal da wo
ich keinesfalls sein will,
an alle häuser gelehnt
auf je einem stuhl.
wo ich meine man könne mich nicht hören.
ich rannte hinauf.
zählte 99 meter und
stürzte
heute morgen.
bin ganz schrecklich allein seit
heute morgen.
aber ich konnte noch jeden winter
so verweilen.

Kosztolányi Dezső

2011-07-31T21:27:00.009+03:00

Kosztolányi Dezső (1885-1936) este un poet maghiar care, din păcate, nu a avut șansa afirmării internaționale de care, prin traduceri, Sándor Petőfi, Attila József, Ady Endre și János Arany s-au bucurat în momentul pătrunderii lor masive în diverse literaturi, cu predilecție europene, printre care și în cea română.
Un poet profund uman, la curent cu tehnicile mai vechi și mai noi ale poeziei, și aflat ontologic și cultural în mijlocul schimbărilor masive de la sfârșitul secolulul XIX și începutul secolului XX. Kosztolányi Dezső nu este strict preocupat de națiunea estetică a poeziei (în opinia mea, națiunea poeziei este estetica), inserțiile de social nefiind altceva decât surprinderea unui peisaj temporar care părea că se permanentizează umilindu-se "în orbul haos al veacului", după cum scria într-un poem.
Kosztolányi Dezső nu este un poet inevitabil pentru o epocă anume, ci un poet actual pentru un timp oricât de târziu (în câteva poeme am avut impresia că citesc un douămiist/fracturist). Un poet capabil să surprindă simplitatea cu care monstruozitatea istorie comite ororile-i specifice nevoilor specifice.

Văduva din tramvai

Acestei văduve aci-n tranvai
nu vrea nimeni
să-i dea un loc.
Doar stă pândind
unde
s-ar putea așeza.
Ci-n ochii ei e scris: Îndurare,
milă, oameni buni.
Eu vin de departe,
peste odăi cu prunci și cimitire
am mers poticnindu-mă înainte
pân-am ajuns aici.
Dar soțul meu e mort, n-are cine să mă apere,
și fiii mi-au murit,
și fetele, ginerii dragi,
și singură acum
eu fac drumul acesta,
n-are cine să mă apere
până la cea din urmă stație.
Spuneți, oameni buni,
când mă vedeți aici, clătinându-mă,
cu atât de ciudata mea pălărioară neagră,
cu genunchii mei tremurători
și cu pântecul beteag
în urma multor nașteri
nu vă gândiți deloc
la maica voastră?

( din volumul Poeme, ed. Albatros, 1976, colecția "Cele mai frumoase poezii", în românește de Livia Băcaru, pag. 47-48. )

Un poem de Alexandr Blok

2011-07-29T12:31:00.005+03:00

din volumul "Versuri", ed. Tineretului, colecția "Cele mai frumoase poezii", în românește de Victor Tulbure, prefață de Tatiana Nicolescu, pag. 141 - 143.

Cei doisprezece
2
Aleargă vântul prin zăpezi.
Cei doisprezece merg pe străzi.

Ei armele le strâng în mâini.
În jur - lumini, lumini, lumini.

Țigara-n dinți, chipiu stâlcit,
Pe spate-un as le-a mai lipsit.

Hei, libertate sfântă - da!
Dar fără cruce.

Tra-ta-ta!

Tovarăși, frigul e cumplit!
...Vanis și Katia-și fac de cap...
Kerenci ea are la ciorap!

- Acum și Vania e bogat...
- de-al nostru-a fost. E azi soldat.

- Odraslă, Vania, de cățea
Încearcă tu s-o pupi pe-a mea!

Vania și Katia se întrec.
Petrec la crâșmă...cum petrec?

Hei, libertate sfântă, da!
Dar fără cruce!

Tra-ta-ta!

..................................................

C-un glonț țintește, măi frăție,
În pravoslavnica Rusie,

Aceea cu izbe
Și cu prispe,
Cu dosul cât o-mpărăție!

Hei, hei, fără cruce!

Un poem de Artur Lundkvist

2011-07-27T22:03:00.002+03:00

din volumul "Versuri", ed. Tineretului, colecția "Cele mai frumoase poezii", traducere și prefață de A. E. Baconsky, pag. 47.

Furnicile

Furnicile urmează cucerirea lumii.
Pământul se furișează din calea piciorului
care-a călcat într-un furnicar și se vede-atacat dintr-o dată.
Furnicile rod pereții și casele cad prăbușindu-se.
Ele invadează lămpile și lumina se stinge.
Ele pătrund în trupurile oamenilor
răvășindu-le ca o flacără neagră.
Ele apar în pupilele devorate ale portretului.
Ele cad din ramuri în cămășile descheiate
și părul se-aprinde.
Dimineața și-aleg domiciliul în ghete
și numai cu apă le poți alunga.
Le place în casa de bani să mănânce bilete de bancă.
Atacă tipografiile: în loc de litere vezi pretutindeni furnici.
Inundă calea ferată și trenul venind deraiază.
Împresoară orașele și adăposturile devin de prisos.
Nimic nu te apără de miriadele de furnici înarmate.
Ele mor cu miliardele și nici nu le pasă.
Sunt mai cumplite decât lămpile de sudat.
Se reproduc în vederea misiunii,
se înmulțesc și devin, tot mai mult, neînvinse,
ochii lor, membrele lor au cuirase.
Ele-și continuă atacul chiar când au pierdut
jumătate de corp.
Cauciucul îl mănâncă de parc-ar fi pâine - beau
lapte și whisky fără-a distinge.
Sunt neînduplecate ca focul și gheața-mpreună.
Triumfă mereu
fără măcar să dorească a fi puternice.

Un poem de Carl Sandburg

2011-07-26T01:36:00.004+03:00

din volumul "Versuri", ed. Tineretului, colecția "Cele mai frumoase poezii", traducere și posfață de A. E. Baconsky, pag. 29.

Amurgul bizonilor

Nu mai există bizoni.
Și nu mai există nici cei ce văzură bizonii,
Cei ce văzură turmele lor fără număr
cum treceau pustiind în pulbere
iarba preeriei și-apoi, aplecând
capete negre, băteau din copite
învăluiți de somptuoasa
vâlvătaie-a amurgului.
Nu mai există cei ce văzură bizonii.
Și nu mai există bizoni.

Un poem de Bertolt Brecht

2011-07-25T11:11:00.004+03:00

din volumul "Versuri", Editura pentru Literatură Universală, colecția Poesis, traducere și cuvânt înainte de Nina Cassian, pag. 120-121.

Rele timpuri pentru lirică

Știu prea bine: cel fericit
e îndrăgit. Vocea lui
se aude cu plăcere. Obrazul lui e frumos.

Copacul schilodit din curte
indică țărâna bolnavă de sub el, dar
trecătorii, ocărându-l, schilod.

Bărcile verzi și pânzele vesele ale Sundului
eu nu le văd. Din toate,
văd numai năvodul șubred de ață al pescarului.
De ce vorbesc oare
numai despre faptul că țăranca de patruzeci de ani
umblă încovoiată?
Sânii fetelor
sunt fierbinți ca întotdeauna.

Dacă aș pune în cântecul meu o rimă
mi s-ar părea o frivolitate.

În mine se înfruntă
încântarea din fața unui măr înflorit
cu indignarea din fața discursurilor zugravului.
Dar numai aceasta din urmă
mă-mpinge spre masa de scris.

A murit Amy Winehouse

2011-07-23T22:46:00.007+03:00

Amy Winehouse (27 ani) a murit sâmbătă, din cauza unei supradoze cu droguri, în locuința ei din Londra. O ascultam cu savoarea cu care în adolescență devoram muzica lui Lauryn Hill.

Fiică a unui șofer de taxi, Winehouse a debutat in 2003 cu albumul "Frank", pentru care a primit un disc de platină în Uk. Confirmarea internațională a venit însă trei ani mai târziu, când albumul "Back To Black" s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare în întreaga lume, iar smash-hituri precum "Rehab", "You Know I'm No Good" si "Back To Black" îi vor aduce cinci premii Grammy și două Brit Awards.

Mircea Ivănescu (1931-2011)

2011-07-21T18:48:00.012+03:00

Eugene Ionesco: "Trebuie să învățăm să trăim sau să murim."

Nu-mi mențin promisiunea de a nu mai scrie nimic despre moarte, deși vreau să scriu despre eliberare. Când moare un om, pare cumplit. Dar, uneori, când trăiește un om este cumplit. L-am citit mai întâi pe Mircea Ivănescu în traducerile domniei sale. Ulysse m-a copleșit. (Un egal între doi mari creatori, James Joyce și M. Ivănescu). Au urmat apoi traducerile din Rilke, Ezra Pound, T.S. Elliot, Sylvia Plath. Cum să nu te bucuri că poți învinge cu o carte? După ce i-am citit poezia, am continuat să-i citesc poezia. În versurile altor poeți români.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

O frază, un vers, o carte (XXXIII)

2011-07-07T20:03:00.009+03:00

Constantin Hrehor, Vinovatul din absidă, ed. Tipo Moldova, Iași, 2011, colecția Opera Omnia, pag. 170, 203-204.

dialog cu zidul

trecem
ca apele prin pânza pescarului
ca puii de lup prin sticla lunetei
nu-i viața o australie plină de canguri
săltăreți și flămânzi -
stai la ușa morii și auzi scrâșnind valțurile
în carnea sâmburilor
aștepți surâzând sângele lor să scapere pe uluc
privești în palmă stropii zvâcnind, căldura
lor înmulțește bătăile inimii
simți pe dinlăuntru gloria cum îți sculptează
ipocrita statuie.
din vreme în vreme ridici sticla vânătă
sorbi vinul tragic
între paharele plesnind metalic se aud valțurile
scrâșnind în carnea boabelor mute
se-aud valțurile propriei inimi prin care
trec respirațiile, zilele
ca apa prin pânza pescarului
ca focul prin gâtul brichetei
ca nunta prin rochia miresei
într-o australie bântuită de o nesfârșită
vânătoare de canguri săltăreți
și flămânzi...

trebuie să se întâmple ceva

se oprea din când în când
își scotea ceasornicul sclipitor din buzunar
ceasornicul de argint cu lanț sclipitor
întrebându-se singur pe strada subțire:
într-acest oraș cu toate storurile căzute
dincolo de ferestre, cu toate ușile
rezemate de lacăte negre
învierea așteaptă locuitorii?
între arta creșterii ierbii și arta tăierii ierbii -
interogația unui fir de iarbă,
între o piatră de praștie și o piatră de moară
respirația unui bob orbitor -
în fiecare zi lumea-și rodește din sine sfârșitul...
călătorul se oprește din vreme în vreme
și-și privește ceasul de buzunar -
a iubi o nouă femeie nu schimbă nimic
istoria popoarelor migratoare,
numărul bocancilor pierduți în războaiele mondiale;
sub un ou negru într-o pasăre neagră
doarme orașul.
curând începe în sala gotică lecția de
anatomie pe trupul lacrimei
curând se deschid ușile, ferestrele în orașul cu
storurile trase, cu ușile rezemate de lacăte ruginite.
pe strada subțire călătorul își scoate
din vreme în vreme ceasornicul cu lanț de argint
zicând pentru sine:
trebuie să se întâmple ceva, trebuie să se întâmple
ceva...

Video lectura mea de la TNCP 2011

2011-07-05T00:09:00.001+03:00

Video: Victor Potra

Antract revine cu un nou single!

2011-06-30T23:46:00.005+03:00

Lucid se numește single-ul cu care trupa Antract revine pe piața muzicală din România. Astăzi dimineață băieții filmau videoclipul, în ploaie, pe platforma unui tir care străbătea Bulevardul Tineretului. A fost singura dată când m-am bucurat că am un semafor în fața geamului.

http://www.antract.ro/

Concurs de debut Max Blecher – Herg Benet

2011-06-28T00:49:00.004+03:00

Pe parcursul ultimului an, două edituri recent fondate – Casa de Editură Max Blecher (http://maxblecher.ro/) şi Editura Herg Benet (http://www.hergbenet.ro/) – au demonstrat, prin apariţiile pe piaţa de carte pe care le-au propus şi promovat, că se axează pe cele mai noi discursuri literare contemporane. Miza acestor edituri a fost de la început reprezentată de autorii originali şi neînregimentaţi, a căror literatură poate deschide noi perspective şi direcţii de expresivitate.

Dezideratul comun al Casei de Editură Max Blecher şi al Editurii Herg Benet de a sprijini literatura tânără valoroasă a întâlnit necesitatea tot mai evidentă de a lansa un concurs de debut în care manuscrisele trimise chiar să fie citite. Concursul de debut Max Blecher – Herg Benet li se adresează celor încrezători în puterea literaturii şi în propriul talent, celor care s-au săturat de competiţiile fictive ale căror rezultate se cunosc cu câteva luni înainte de final. Acest concurs e pentru toţi cei ignoraţi de sistemul editorial pentru a nu tulbura cumva pasivitatea, lipsa de idei şi ierarhiile „breslei”. O şansă pentru scriitorii nedebutaţi în volum de a-şi face cunoscut numele – şi, fireşte, pentru editori, de a propune publicului cărţi adevărate, actuale, greu de uitat.

Desfăşurare:

Concursul va avea două secţiuni: Poezie şi Proză.

Condiţia principală este ca participantul să nu fi debutat până acum în volum, indiferent că este vorba despre poezie sau proză. Nu există limită de vârstă pentru înscriere.

Premiul constă în publicarea a 4 manuscrise căştigătoare, două de poezie şi două de proză, Casa de Editură Max Blecher şi Editura Herg Benet urmând a publica câte un manuscris din cele două genuri literare în toamna anului 2011.

Adresa de e-mail la care vor fi trimise manuscrisele este debutMBHB@gmail.com

Data limită până la care pot fi înscrise manuscrisele în concurs este 31 august 2011. Manuscrisele vor fi citite de către 7 scriitori şi editori, iar decizia juriului va fi comunicată până la sfârşitul lunii septembrie a acestui an.

Volumele câştigătoare vor fi lansate şi promovate în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus 2011.

Regulament:

Pentru a se înscrie în concurs, participantul îşi va face o adresă de e-mail Yahoo!, cu numele manuscrisului pe care îl propune juriului. De exemplu, un participant al cărui manuscris poartă titlul “ceaţă verde” va avea adresa de e-mail ceataverde@yahoo.com. Numele partipantului NU va fi precizat în e-mailul trimis juriului, ce va conţine manuscrisul, şi nici în interiorul manuscrisului. Încălcarea acestei reguli duce la descalificarea automată.

Este obligatoriu ca fiecare manuscris, indiferent de genul literar, să aibă o întindere suficientă pentru a constitui, de sine stătător, un volum tipărit.

La secţiunea Proză, participantul se poate înscrie atât cu proză scurtă, cât şi cu roman.

JURIUL concursului este format din scriitorii: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Ţupa şi editorii Claudiu Komartin şi Alexandru Voicescu.

Membrii juriului nu vor cunoaşte identitatea concurenţilor, aceasta urmând a fi dezvăluită după desemnarea manuscriselor câştigătoare.

Sursa: blogul poetului Claudiu Komartin.

O frază, un vers, o carte (XXXI)

2011-06-20T14:40:00.003+03:00

Jean Follain, Poeme, Ed. Univers, București, 1973, colecția Poesis. Alegere, traducere și cuvânt înainte de Aurel Tita, pag. 117.

Arșița

Ușa strălucea în ziua de foc
dar coadele femeilor din partea locului
nu tremurau
una se apleca peste apele din cazane
și zugrăvită pe o faianță
o pasăre se istovea cântând.
Solul fu văzut intrând
avea în mâini
o scrisoare și o pâine aurie
vorbi
apoi urmă o tăcere severă
și toată grădina răspândi miresme.

Câștigătorii Festivalului Național de Poezie "Gellu Naum"

2011-06-19T23:55:00.003+03:00

Împreună cu scriitorii Simona Popescu, Miruna Vlada, Claudiu Komartin și Felix Nicolau, am jurizat poemele participanților la faza națională a Festivalului de Poezie "Gellu Naum". Concurenții au fost notați cu note de la 20 la 0, iar rezultatele sunt următoarele:

Secţiunea liceu:

Marele Premiu “Gellu Naum”: Miruna Belea, Colegiul Naţional “Ienăchiţă Văcărescu” – Târgovişte, prof. îndrumător Ioana Geacăr.

Premiul I – Ana-Maria Lupaşcu, Colegiul Naţional “Petru Rareş” – Suceava, prof. îndrumător Gheorghe Cîrstian.

Premiul II – Radu Niţescu, Colegiul Naţional “Sfântul Sava” – Bucureşti – prof îndrumător Cheorghe Lăzărescu.

Premiul III – Alexandru Văsieş, Colegiul Naţional “Andrei Mureşanu” – Bistriţa, prof îndrumător Camelia Toma.

Menţiunea I – Deniz Otay, Colegiul Naţional “Petru Rareş” – Suceava, prof îndrumător Gheorghe Cîrstian.

Menţiunea II- Andreea Teliban, Colegiul Naţional “Petru Rareş” – Suceava, prof îndrumător Gheorghe Cîrstian.

Menţiunea III- Andreea Felciuc, Liceul Teoretic “Ion Luca” – Vatra Dornei, prof îndrumător Gheorghe Cîrstian.

Menţiunea IV – Corina Ciucă, Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” – Bucureşti, prof îndrumător Tatiana Costache.

Secţiunea gimnaziu:

Premiul “Apolodor”: Horia Tiugan, Colegiul Tehnic “Traian” – Bucureşti, prof îndrumător Liana Szasz.

Menţiunea I: Laura Diana Nohit, Scoala 25- Braşov, prof îndrumător Mara Trofin.

Menţiunea II Bogdan Bălan, Şcoala 150 – Bucureşti, prof îndrumător Mihaela Anghel.

Felicitări tuturor.

Sursa: blogul oficial al Festivalului.

Întâlniri literare germano-române

2011-06-07T21:10:00.006+03:00

Împreună cu poeții Björn Kuhligk, Ulrike Almut Sandig și Svetlana Cârstean voi avea o lectură bilingvă miercuri, 8 iunie 2011, în clubul La Scena din București, începând cu ora 19.00. Moderator: Claudiu Komartin. Un proiect Goethe Institut, Institut și Poesis International. Mai multe detalii aici.

"Zidul de mătase" de Constantin Virgil Bănescu

2011-05-26T02:58:00.002+03:00

Lectura mea de la Institutul Blecher (audio)

2011-05-23T00:30:00.006+03:00

În cadrul Târgului Național al Cărții de Poezie, ediția II, 19 mai 2011, împreună cu Ivan Hristov, Dan Mihuț și Santha Attila. Mulțumiri lui Victor Potra pentru înregistrare.
Institutul Blecher - TNCP 19 mai, lectura de poezie, partea8

Zilele de poezie "Constantin Virgil Bănescu"

2011-05-19T23:53:00.002+03:00

Lectură la Muzeul Literaturii

2011-05-18T22:32:00.002+03:00

Afiș: Ana Toma

Lectură la Casa Monteoru

2011-05-13T21:05:00.008+03:00

În Noaptea Muzeelor 2011, sâmbătă 13 mai, începând cu ora 11pm, vă invit să participați la prima ediție a noului proiect USR, Lansările de la miezul nopții, unde voi avea o lectură alături de alți poeți, printre care: Doina Ioanid, Sorin Gherguț și Oana Cătălina Ninu. O seară plină de surprize dintre cele mai plăcute.

Donează o carte

2011-05-13T21:01:00.002+03:00

O inițiativă generoasă a lui Victor Potra. Toate detaliile, aici.

Regele meu

2011-05-10T23:33:00.001+03:00

De ziua mea,

2011-05-08T20:19:00.001+03:00

îmi doresc Dumnezeu să nu mai fie invizibil.

Semnează petiția: "STOP Legii dublării filmelor"

2011-05-06T19:05:00.008+03:00

Deputatul PSD Victor Socaciu a propus Comisiei de cultură a Camerei Deputaților un proiect de lege privind dublarea filmelor în limba română. Deputatul, în loc să găsească pe cineva care eventual să-i dubleze lui vocea când cântă, propune o lege abominabilă uitând, dacă a știut vreodată, de atuurile unei producții în original.

Acest trubadur autist este, printre altele, și un corupt (ca abordare, cazul Botiș nu e departe de mapa lui existențială), se află în consiliul de conducere a TVR, iar nevasta lui, Marina Almășan, are în mâini cele mai importante (sic!) producții ale postului (mă refer la un sos expirat de emisiune, unde dumneaei este gazdă, și la toată ciulamaua numită Eurovision, unde aceeași doamnă este, pentru al doilea an, șeful delegației României din partea TVR).

Te rog, semnează petiția numită "STOP Legii dublarii filmelor Victor Socaciu."

O carte într-o extremă

2011-05-03T18:25:00.003+03:00

Vechea rubrică "Trei cărți, trei opinii" se va numi "O carte într-o extremă." Citind anumite cărți, am simțit uneori nevoia de a le poziționa într-o limită superlativă. Asta voi face, începând de acum încolo.

Încotro?

2011-05-02T23:14:00.013+03:00

O nouă regie scabroasă care amintește de poza de grup a lui Băsescu împreună cu jurnaliștii răpiți în Irak. După o gravă controversă cu Donald Trump (candidat, se pare, la prezidențialele de anul viitor din Statele Unite) și ajuns la 40% în sondaje, Obama iese în miez de noapte să anunțe, într-un spectacol orchestrat, menit să ne țină mințile ocupate pentru o vreme (după cum bine spunea o prietenă) - Osama ben Laden a fost ucis de trupele americane. Dacă în urmă cu patru ani, în timpul campaniei electorale, Obama îmi părea un fel de star pop fără repertoriu, acum arată ca un Dan Diaconescu senzațional. Acest anunț este, în fond, un fel de boală închipuită a ipohondrului.

Din ideea de monarhie britanică și de succesiune a unei dinastii de peste o mie de ani, reprezentate și de recenta nuntă dintre Prințul William și Kate Middleton, Cristian Tudor Popescu reține atât: "o unire între un plăvan cu început de chelie și o pisi englezoaică". Obișnuit să latre, acest câine de apartament mârâie și când e vreme de relaxare. Un individ mânios pe degeaba, prieten vechi al minerilor, incapabil de o respirație de ozon, obișnuit de ani întregi cu vâscozitatea lentă a hidrocarburilor.

Am fost surprins și profund cutremurat de vestea morții lui Alex Leo Șerban, un om căruia i-am citit cărțile și i-am purtat o prețuire deosebită. M-au tulburat nespus și comentariile îngrozitoare pe care le-am citit în subsolul știrilor care au relatat moartea acestuia. Oare demența să fie singura competiție fair din România? Ar trebui dată o lege prin care să se aresteze rasiștii și proștii cu fobii ciclice.

Nu cred în sfințenia oamenilor sau în capacitatea acestora de a dobândi asemănarea de care vorbea Moise în prima carte a Pentateuhului. Șfințenia este atributul exclusiv al lui Iahve, Dumnezeul lui Israel. Beatificarea lui Ioan Paul II, o figură emblematică pentru secolul trecut, poate părea interesantă printr-o viziune socială, pragmatică. În altă ordine de idei, fie că este vorba despre acest papă sau alt sfânt/fericit, orice act de canonizare mi se pare comparabil cu gestul lui Adam de a mânca din fructul oprit, penalizat imediat de către Iahve, sau, mai ales, cu trufia îngerului Lucifer de a fi asemenea lui Dumnezeu. Omul, ca și îngerii, nu poate fi nici Dumnezeu, nici parte din Dumnezeu. Asemănarea omului cu Dumnezeu este imposibilă.

Un poem de Claudiu Komartin

2011-04-24T22:16:00.002+03:00

Cobalt
Alexandrei

soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte
peste recife
şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
păsări necunoscute este cobalt
rezistenţa la compromis şi la neputinţă
a fost întotdeauna cobalt
şi frica nocturnă pe care am vrut să
o bat ca pe un animal încăpăţânat
e cobalt
mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
e cobalt
şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând
de bucurie şi groază în faţa iubirii
sunt cobalt
şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia
mi-o mai trezeşte
este cobalt
iertarea târzie a mamei este cobalt
ca şi voinţa de a mă împotrivi armelor totalitare ale uitării
frunza căzută pe luciul apei
în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea
e cobalt
nevoia de tine a fost şi încă este
cobalt
şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
scoate din cap
e cobalt
sunt lumi cu ceruri minuscule şi
sunt lumi fericite în care memoria este speranţă
şi rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
şi presimţirea lor
e cobalt
şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste
să nu crezi nici un cuvânt
ochii mei de cobalt îţi vor
arăta
într-o bună zi
totul.

"Stilul este pielea care conturează conținutul"

2011-04-23T18:21:00.007+03:00

[interviu realizat de Mihail Vakulovski, sursa: Tiuk!, nr.30/2011]

- Gabriel, poezia ta nu seamănă deloc cu poezia colegilor de generaţie, nici ca fond, nici ca formă, iar din antologia apărut recent, „: până mereu”, vedem că ai acelaşi stil din prima ta carte pînă acum, în inedite. Cum ai ajuns la acest stil?

- S-a vorbit, pe bună dreptate, despre autoreferențialitate și biografism (de altfel, singurele lucruri care mă apropie de douămiism), deși consider că am depășit de multă vreme aceste lucruri, poezia pe care o scriu propunând și evidențiind clar un termen singular pe care l-am numit antropolirism. Ce înseamnă antropolirismul voi detalia în momentul în care voi publica noua mea carte de poezii. Dar nu mă grăbesc deloc. O poezie din care lipsește omul nu mă convinge suficient, iar textele care plasează umanul într-o simplă zonă scenografică îmi par scindabile. Prea s-a scris demografic și nu intim.
Nu m-am ferit de mode și modele contemporane, chiar dacă nu mi-a plăcut aproape deloc marmelada douămiistă. Păcatul este că s-a promovat, în mare parte, un singur fel de a se scrie poezie, iar această greșeală nu trebuie să li se impută exclusiv poeților. Și critica literară a făcut greșeli mari abdicând spațiul distincției, în cele din urmă declarând părăsită casa în care mai locuiau oameni. S-a tras prea mult cu ochiul sau s-a făcut prea mult din ochi. Poeții din această generație au scris destul de timorat, aproape nesigur, n-a existat forța scrisului care să contureze profile distincte, convingătoare, ci forța limbariței. Cu toate acestea, sunt câteva nume care s-au evidențiat și mă bucur că s-a întâmplat asta.
Dacă e vorba să am un stil personal, de la debut până acum, este pentru că am aceeași piele. Stilul este pielea care conturează conținutul. Mă simt consangvin cu aceleași vechi zbateri și întrebări.

- Ai scris vreodată şi altfel de poezie? Cum era?

- Am început să scriu poezie din lenea de a-mi face temele acasă, în școala generală. Între o compunere de două pagini și două catrene, poezia mi s-a părut la îndemână. Cu câteva minute înainte de începerea orei de română am scris primul poem. Apoi am început să scriu prost, dar m-a ținut destul de puțin, slavă Domnului. Mi-am făcut mâna muncind, nu pocind, nici scuipând în palmă.

- Ai studiat economia şi religia, două facultăţi cam ciudate pentru un scriitor. …Acum îmi dau seama că nu întîmplător poezia ta e economicoasă (în cuvinte). Foştii tăi colegi de facultate ştiu că au un coleg scriitor? Ai semnale în acest sens de la cineva dintre ei?

- Nu știu cum să apropii ceva de poezie. Cred că orice aș fi studiat sau n-aș fi studiat, tot același eram. Ca matur și ca poet m-am conceput singur. Singur am început să iubesc cărțile; la școală eram obligat să citesc cărțile și n-o făceam.
M-am ferit să le spun colegilor de facultate sau de serviciu că scriu. Mă săturasem de mereu aceleași apelative: “Poetul național”, “Poetul”, “Mihai Eminescu” etc. sau să-mi pună două coarne pe post de aură. Poezia mă recomandă mai întâi intim, apoi public. Acum știu doar câțiva prieteni că scriu, deși prietenii mei destul de recenți, dar adevărați până să îmi apară anul trecut cartea, n-au fost nici la lansare, iar numărul meu de telefon în mod sigur s-a pulverizat în agendele lor. Acum am prieteni care scriu și ei. Sunt un privilegiat. Iar prietenii mei din copilărie și din Iași mi-au rămas prieteni. Pentru mine, prietenia e dovada clară că Dumnezeu chiar există și că e un om bun.

- De ce au intrat atît de puţine poezii inedite în antologie?

- Pentru că-s zgârcit. Așteptările mele cele mai mari se vor concentra pe noua carte de poeme. Nu am dorit ca acestei antologii să-i fac un face-lifting, ci conținutul ei să fie asigurat de poemele vechi.

- Cine te-a influenţat ca poet? Ce scriitori ţi-au plăcut în adolescenţă?

- Sunt scriitori care-mi plac enorm, dar nu-mi permit să-i las să mă influențeze. Poezia contemporană nu este un deliciu, de cele mai multe ori o citesc informativ. În adolescență îmi plăceau Bacovia, Aristotel, Emil Botta și Stendhal. Mai târziu, Mihai Ursachi mi-a spus un lucru extraordinar, că o poezie se scrie o viață, iar apariția ei într-o carte nu înseamnă niciun adio.

- Ce scriitori tineri îţi plac? De cine te simţi mai apropiat ca poet?

- Îmi plac câteva cărți ale unor scriitori tineri. Cel mai apropiat ca poet mă simt de Constantin Virgil Bănescu. Regret că nu mai este, că planul lui de a scrie împreună o carte n-a fost dus la capăt din cauza dureroasei lui decizii de a nu mai vrea să trăiască aici. Îl voi purta mereu în inima mea și în interiorul celor mai bune lucruri pe care sunt capabil să le construiesc cu toată ființa uneori.

- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber?
- În mod detașat jogging-ul. E și o ironie în asta, că nu-mi găsesc nicăieri locul.

(6 aprilie 2011)

O cronică de Mihail Vakulovski în Tiuk!, nr.30/2011

2011-04-21T23:28:00.003+03:00

Pînă mereu

Dacă V.Leac îşi începe poeziile cu (sau după) punct, poemele lui Gabriel Daliş pornesc la drum numai după două puncte (:). „:Pînă mereu” de Gabriel Daliş e o antologie de autor Gabriel Daliş, doar că una descrescătoare, cum ar veni, volumul începînd cu cîteva poeme inedite, apoi urmînd selecţii din cele patru cărţi ale sale de pînă acum: „Copacul fără urmaş” (2005), „Chip Împreună” (1999), „Întoarcere acasă” (1998) şi „Semnale de sîmbătă” (1996). O antologie ce vine la fix pentru Gabriel Daliş, care, ca mulţi alţi scriitori încă tineri, pînă acum publicat doar la edituri mai puţin cunoscute, aşa că volumele lor au fost de negăsit. „:Pînă mereu” e o carte în care Gabriel Daliş se ascunde la vedere, ca-n „autoportret” („îmi place să mă ascund / îmi place să caut / sunt ca un cîine mare şi alb / abia găsit”). Chiar din primele poezii ale cărţii îţi dai seama că Gabriel Daliş nu seamănă cu nici un coleg de-al său de generaţie, de fapt… din primul rînd te-ai convinge de asta („:am venit în casa ta să tac”), dacă nu s-ar deosebi de ceilalţi „douămiişti” în primul rînd datorită stilului, a formei, şi abia apoi din cauza fondului. Gabriel Daliş… tace mult în poezie, însă tace asurzitor, poemele sale – scurte, exacte şi foarte bine şlefuite – reuşesc să creeze o stare alarmantă, explozivă, o atmosferă foarte încărcată emoţional. Gabriel Daliş e cumva singular şi pentru că el nu-şi trage seva poetică de aici şi acum, din realitatea pe care o trăim, ci din acel copac simbolic din alte vremi, pe care l-a dosit în poemul „Splendori”, care apare repetitiv în „:Pînă mereu”. De fapt, Gabriel Daliş se autodefineşte mai frumos decît l-ar caracteriza cel mai bun critic literar: „parcă aş fi un zid rămas dintr-un vis”, „sunt / o goană între două clipe / și am ființa tremurată / și nu vorbesc”, „sunt memoria unui demult dispărut, / deşi mă simt fără corp / devin atît de amplu încît uit de mine”, „fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mîncat / şi-a adormit îmbrăcată”, „mie întotdeauna mi-a fost teamă / de micile dezastre”, „oxigenul e singura mea realitate”… Un poet reflexiv în vremuri tranzitive, cum îl caracterizează Radu Vancu pe coperta a IV-a, un poet interesant care se pare că şi-a găsit stilul încă dinainte de a debuta în volum, ineditele fiind construite la fel ca şi poeziile din celelalte cărţi ale sale şi dacă Gabriel Daliş n-ar fi specificat că textele fac parte din cărţi diferite, cititorii ar fi citit antologia ca pe o carte bine închegată.

Gabriel Daliş, „:Pînă mereu”,

Ed. Charmides, 2010

Sursa: Tiuk

Cele mai frumoase poeme din 2010

2011-04-20T19:59:00.004+03:00

Joi, 21 aprilie, ora 17, va avea loc lansarea antologiei Cele mai frumoase poeme din 2010, în ArtJazzClub, București (Bd. Nicolae Bălcescu, 23 A, sect. 1 (subsolul Galeriei de Artă Orizont, după colţ). Invitaţi: Claudiu Komartin și Radu Vancu. Moderator: Cosmin Perţa.

Nora Iuga, despre poezia pe care o scriu

2011-04-16T16:03:00.003+03:00

"Poet extrem de dotat cu o rară sensibilitate a cuvîntului, cu o acuitate neobișnuită în abordarea realității, surprinzător în conexiunile imprevizibile în cadrul discursului liric, potențînd efectul poeziei fără s-o violenteze deloc. Un poet lipsit de ostentație și agresivități gratuite, dar viu în miezul trăirii lui pînă la capăt, Gabriel Daliș este la ora actuală, fără îndoială, unul dintre cele mai marcante glasuri ale poeziei tinere românești, schimbînd decis paradigma nihilistă și agresivă într-o voluptate estetică și etică în care se insinuează permanent, delicat și cu discreție, sentimentul."

Concursul de poezie “Constantin Virgil Bănescu”, Târgoviște, 21-22 mai 2011

2011-04-13T21:01:00.006+03:00

În cadrul Zilelor de poezie "Constantin Virgil Bănescu”, ediţia a II-a este organizat Concursul naţional de poezie ,,Constantin Virgil Bănescu”. Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT

1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului.

2. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare.

3. Lucrările se trimit până la data de 20 aprilie 2011. Acestea vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine un curriculum vitae al autorului, în care se va specifica obligatoriu: – numele şi prenumele autorului; – locul şi data naşterii; – studii; – activitate literară; – adresa completă cu numărul de telefon şi adresa electronică.

4. Fiecare participant se poate înscrie în concurs cu minimum cinci (5) poezii şi maximum zece (10).

5. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului ,,Constantin Virgil Bănescu”, iar laureaţii vor fi publicaţi în revista „Litere” – publicaţie a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni.

6. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 10 mai 2011, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea concursului, care vor avea loc la Târgovişte între 20 şi 21 mai 2011. În cadrul Zilelor de poezie se vor organiza expoziţii, recitaluri de poezie, dialoguri literare, ateliere de creaţie, lansări de carte, întâlniri cu personalităţi din lumea literară, vizite la muzee şi monumente de artă din Municipiul Târgovişte şi din împrejurimi. Organizatorii asigură masa, cazarea şi cheltuielile de transport (bilete de tren – clasa a doua).

7. Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.

8. Ordinea rezultată în urma jurizării nu mai poate fi schimbată ulterior de membrii juriului.

9. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii: Premiul I, Premiul al II-lea, Premiul al III-lea şi Marele premiu „Constantin Virgil Bănescu”.

10. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Grupul Şcolar „Voievodul Mircea”, Bd. Regele Carol I, nr. 70, cod 130024, Târgovişte, Dâmboviţa pentru Dna Maria Doina Bănescu,doinabanescu@yahoo.fr

Relaţii suplimentare: Maria Doina Bănescu, tel: 0724.528425.

O frază, un vers, o carte (XXIX)

2011-04-12T21:07:00.005+03:00

Alfabetul Domnului P.: Pardesiul

Toamna nu mai există.
Încălzirea globală
si-a făcut de cap şi dacă
în douăzeci de ani mai aminteşte cineva

cuvântul pardesiu, acela va fi sigur
filolog sau istoric.
Concernele din industria uşoară
care mai de care fac pe dracu-n patru,

ca să ne îmbrobodească,
dar până la urmă tot se vor da bătute,
aşa e roata vieţii.
Poate vreodată ai luat parte

la modelarea lumii
în loc ca mai târziu, cu chiu cu vai,
să i te adaptezi?
Ţi-om cumpăra ceva pentru iarnă,

iar în octombrie te descurci
cu sacoul de velur.
Cât să ajungi la şi de la
tramvai şi la plimbare.

(din volumul Dariusz Sośnicki, Familia P., Casa de editură Max Blecher & Tracus Arte, Bistrița/București, 2011)

Colocviul Tinerilor Scriitori 2011. Andra Rotaru.

2011-04-11T14:08:00.005+03:00

Pielea

cum doar într-o piele mai pot respira,
și ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc
de-a lungul trupului. un înveliş viu, cu terminaţii nervoase şi pori.

şi trece printre corpuri străine, şi nu mai respiră, şi râde batjocoritor.
zilele astea sunt numeroase. zilele astea tu râzi, ea râde, nu ne apropiem.
la fiecare îndepărtare de tine se face o piele încă şi mai vie,
cu terminaţii nervoase şi pori

îmi umple trupul cu atâta piele. îi spun festinul pielii
şi ea, buimacă, imită ca şi până acum
putinţa respiraţiei.
sunt zilele în care seamănă cu o adunătură
de jerpelituri. cu pielea nimănui. cu pielea gata să se înfrupte
din ea însăşi. şi cu cât e mai batjocoritoare,
cu atât mai puţin
pot respira.

(din volumul Ținuturile sudului, ed. Paralela 45,colecția Avanpost coordonată de Călin Vlasie, Pitești, 2010, pag.40)

O fotografie (1987)

2011-04-08T21:12:00.004+03:00

Dariusz Sośnicki, despre poezie

2011-04-08T00:03:00.010+03:00

Am fost la lansarea cărții lui Dariusz Sośnicki, Familia P., și am notat câteva lucruri care mi s-au părut interesante, oferite răspunsuri la întrebările care i-au fost adresate autorului polonez.

"Poezia nu slujește exprimării propriilor stări, este un aspect mai puțin important acest lucru. De exemplu, Familia P. nu este despre doi oameni care trăiesc o existență în contemporaneitatea poloneză, ci o carte despre un anumit stereotip care funcționează în culturi de masă și nu numai. Poezia ne dă șansa de a ne exprima în această lume, dar, în același timp, ne retrage această șansă. Cred că poeții, în general, nu știu cum va suna ultimul vers al unei poezii.

Singurul lucru care certifică știința unui poet este limbajul. Arta poetică rezistă în a stăpâni un limbaj, dar nu complet. Unul dintre cele mai importante lucruri pentru un poet este să fie preocupat în permanență de limbaj, toate celelalte lucruri vin de la sine."

Familia P. este primul titlu apărut în colecția Orfeu (colecție îngrijită de Claudiu Komartin), a Casei de editură Max Blecher, în parteneriat editorial cu Tracus Arte. Traducere și prefață: Vasile Moga. Concept grafic: Ana Toma.

Colocviul Tinerilor Scriitori 2011. Mihail Vakulovski.

2011-04-06T21:03:00.004+03:00

aici n-ai fost numai tu

înainte de debutul festivalului de film din Sighişoara
ne plimbam prin cetatea medievală
unde fiecare căsuţă e monument istoric
printre turnurile cu ceasuri sau fără biserici catedrale şi
căsuţele verişoare cu cele de pe strada de aur din Praga
care se termină-n fosta închisoare cu ingenioase instrumente de tortură
„uite ce fain e aici” a zis iubita şi m-a tras de mînă-ntr-un gang
pe perete scrie: „Aici Am Fost io” şi dedesubt: „MOARTEA”
apoi am urcat pe scara de lemn pînă la biserica din deal
„uite ce casă mişto” am zis io
pe zidul dinaintea casei scrie:
„loc de futut” un desen sugestiv şi-o săgeată spre veranda casei

cu cîţiva ani în urmă la defunctul festival de poezie
în acelaşi loc poetul cu burtă de prozator spunea că
Sighişoara e oraşul cu cele mai multe femei pe cap de bărbat
„aici mi-ar plăcea să trăiesc” zicea „să fie cît mai multe femei posibile pe capul meu” zicea
iar peste cîteva săptămîni l-a futut moartea

Noutăți

2011-04-04T00:10:00.017+03:00

1. Duminică dimineața, la 4.30, am revenit în București, după două zile petrecute în Alba Iulia, la Colocviul Tinerilor Scriitori. Evenimentul a fost cu mult peste așteptări, nu că m-aș fi dus cu vreo idee preconcepută, ci cu o dispoziție generoasă. Fără niciun detaliu encomiastic, a fost un eveniment fără cusur. S-a vorbit despre douămiism (tema acestei ediții: Generația 2000. Predarea Ștafetei), am ascultat poezie bună, s-au decernat premii (poezie- Teo Dună, critică literară - Andrei Terian), am vizitat casa lui Blaga, s-a jucat un meci de fotbal (echipa scriitorilor a pierdut cu 16-18 în fața echipei-gazdă care, probabil, a început antrenamentele din ianuarie.) Sper în anii următori să fie inclus în program și un maraton de măcar 3 km ca să-i bat în numele tuturor edițiilor pierdute la fotbal pe câștigătorii deja consacrați :) În fine, felicitări organizatorilor. Voi reveni cu informații, poeme și fotografii.

2. Duminică, de la ora 14.30, am fost la Institutul Blecher, unde Augustin Cupșa a citit o proză scurtă din noua lui carte în curs de apariție la CR. Să mai spun că Augustin Cupșa este un prozator excepțional? O spun. În câteva zile, cronica ediției va putea fi citită pe blogul Institutului Blecher. Deconspir prezența Norei Iuga.

3. Seara, la 19.30, am ajuns la vernisajul neconvențional al expoziției "Wood be nice", primul proiect de fotografie pe lemn din România. Lucrări superbe semnate de: George Vișan, Livia Ștefan, Daniel Loagăr, Dumitrescu Victor, Tatiana Volontir și Andrei Cornea. Foarte multă lume și muzică rock. Un eveniment care a meritat atenție și a beneficiat de atenție.

Colocviul Tinerilor Scriitori din România

2011-03-31T00:00:00.001+03:00

O cronică de Virgil Rațiu în Mesagerul de Bistrița

2011-03-17T20:13:00.006+02:00

": până mereu", poeme de Gabriel Daliș
- Editura Charmides, Bistrița.

Gabriel Daliș a publicat până în prezent patru cărți de poezie: "Semnale de sâmbătă", Suceava, 1996 (Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni); "Întoarcere acasă", Iași, 1998; "Chip Împreună", Iași, 1999 (Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni); "Copacul fără urmaș", Iași, 2005. Prezentul volum, ": până mereu", este o antologie care cuprinde selecții din plachetele amintite și cinci poeme inedite.

Nu știu la ce generație de poeți se înscrie Gabriel Daliș (n. 1978), nici nu cred că interesează acest aspect, dar cu siguranță se aliniază în excelența ascendența poetică deschisă de Emil Botta, din care a "curs" apoi Mihai Ursachi, din care s-a desprins și curge încă pe aceeași linie Nichita Danilov. Nu obișnuiesc în comentarii la lirică să aproprii de autorii comentați comparații, dar pentru Gabriel Daliș o astfel de companie nu poate decât să-l facă și mai distins, după cum și este în poezia sa.

Gabriel Daliș ar putea fi un poet serafic, dar în niciunul dintre versurile lui nu am întâlnit termenul "înger". El ar putea fi si un liric scandalos, "cu mușchi lirici", cum pare că e moda astăzi, dar termenii sânge, sfârtecat, latrat, ruptura, zdrobit, carne, spinteca apar în sintagme și metafore improprii unui "furios", a unui furibund. În acest sens, "lumile" lui Gabriel Daliș par cărnoase, dar mireasma lor este de fân de munte, de tărâm râvnit, cautat cu ardoare: ": tufa compactă de mărăcini,/ amalgam de flame,/ cocoșul de munte pe un pisc ferit -/ ah, umbre solare.// sarpele ca un cablu și chipul/ desfigurat de boala/ transmit lumini -/ viitor prin crengile cu miros de bătrân,// atât deocamdată./ celălalt tărâm e cu ploi,/ niciodată nu s-a vorbit cu un om de acolo." (p.39)

Gabriel Daliș ar putea fi așezat cu versurile sale în ireal, ca de pilda în microciclul "cabluri, I, III, IV, V" - pp.23-26. Iată introducerea (***): ": în toate nopțile/ copacul din închipuire/ va fi rasaritul". "cablu IV" evocă un tărâm oniric, deși tărâmul are corp: ": sunt memoria unui demult dispărut,/ deși mă simt fără corp/ devin atât de amplu încât uit de mine.// să mai cred în frumusețea care nu întristează?// spune să mor copil,/ cu ochii și oasele cutreierate./ primul tremur apără,/ prima îmbrățișare stinge". "cabluri III", este poemul care da si titlul antologiei: ": nu pot uita/ visarea lângă ocean,/ nici frumusețea.// de la cinci dimineața până mereu sunt/ o goană între două clipe/ și am ființa tremurată/ și nu vorbesc".

O poezie pătrunzătoare care, în ciuda dezlănțuirilor, este atent controlată în numele unei anumite viziuni. (Redactor de carte este Claudiu Komartin, concepția grafică Ana Toma.)

16.08.2010

autorretrato

2011-03-08T19:43:00.000+02:00

O fotografie

2011-03-04T00:26:00.003+02:00

20 februarie 2011. Foto: Ana Toma

O frază, un vers, o carte (XXVI)

2011-02-26T16:26:00.002+02:00

Charles Simic, Cartea zeilor și a diavolilor, ed. Paralela 45, colecția Universul poeziei, 2002, trad. Mircea Cărtărescu, pag. 54.

Pe culmile nebuniei

O ciori înconjurându-mi capul și croncănind!

Recunosc că sunt câteodată

Și fără cel mai mic avertisment

Insuportabil de fericit.

În dimineața altfel fără soare

Pășind mână-n mână

Pe lângă pomii-n formă de spânzurătoare

Cu draga mea Helen,

Care-i și ea o pasăre ciudată.

De parcă aș fi fost convocat

Urgent, dar excesiv de grațios

La un dejun cu pepene roșu

Înconjurat de zei și zâne goale

Pe zăpada din noaptea trecută.

O cronică de Grațiela Benga în Orizont, nr.2/2011

2011-02-22T18:00:00.002+02:00

Arderi

Puţini, prea puţini iubitori de poezie îl cunoşteau pe Gabriel Daliş, înainte de publicarea volumului : până mereu (Editura Charmides, 2010). Sucevean cu studii de economie şi teologie la Bucureşti, Gabriel Daliş debutase în 1995, cu un grupaj de poeme în „Bucovina literară”. Era încă adolescent. Un an mai târziu i-a apărut prima carte, Semnale de sâmbătă, pentru care a obţinut Premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Au urmat Întoarcere acasă (1998), Chip Împreună (1999) şi Copacul fără urmaş (2005), cărţi care ar fi avut destule de spus la vremea apariţiei lor, dar care au rămas cu totul necunoscute. A fost nevoie ca o editură bistriţeană să publice o antologie, pentru ca poemele lui Gabriel Daliş să ajungă la cititori.
: până mereu cuprinde poeme selectate din primele patru cărţi ale lui Gabriel Daliş, la care se adaugă cinci creaţii lirice inedite. Surprind, de la bun început, eleganţa şi maturitatea vocii unui poet care nu se sfieşte să-şi asume reflexivitatea distinctă, într-un peisaj liric în care agresivitatea şi visceralizarea limbajului, efluviile psihedelice, dezabuzarea şi cinismul au ocupat de multe ori prim-planul. Deşi trăieşte în raza neoexpresionistă, poezia lui Gabriel Daliş e altfel – respiră prin spaime, prin strigăt, prin sânge, dar se exprimă prin esenţializare sobră, convertind arderea interioară într-o coborâre spre intimitatea abstractă a lirismului. Versul înregistrează cu acurateţe seismografică frământările şi neliniştile unei conştiinţe pentru care trupul nu e carne, ci nerv : „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”, stă scris ca epigraf al cărţii. Şi chiar dacă rămâne, într-un anume fel, credincios pământului, trupul e fidel mai ales sensului care se împlineşte în el.
Gabriel Daliş trăieşte într-un timp pentru care sensibilitatea e un semn categoric al bolii şi al ratării. În aceste condiţii, a fi în lume înseamnă a trăi drama însingurării. Omul nu există prin ceilalţi, ci e redus la sine - „ : sunt tot mai orb când e vorba de oameni./ văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se/ din pereţi/ pe străzi înguste/ pline de ceilalţi oameni./ par un înviat/ trezit pe o streaşină./ m-am închegat în mine/ ca sângele sub o căzătură,/ dorm într-un pat înfricoşător şi adânc/ şi niciun vis şi nicio parte trează./ îmi place să mă ascund/ şi îmi place să caut/ sunt ca un câine mare şi alb/ abia găsit.” (autoportret) Elementul simbolic al deschiderii (fereastra) devine parte a năruirii reverberante, extinzând semnul neantizării la o lume de himere. Însă, deşi însingurarea amplifică până la insuportabil oboseala şi vulnerabilitatea unei fiinţe care vede apropierea dezastrului, se presimte, în acelaşi timp, existenţa unui echilibru prealabil al lumii.
În : până mereu se decelează un continuu exerciţiu al spaţierii, ce implică în primul rând capacitatea de a provoca metamorfoza straturilor eteroclite ale lumii în cristalul frumuseţii poetice. Aşezat în umbra şi lumina singurătăţii sale, autorul se propune lumii aşa cum e, cu vulnerabilitatea lui extremă, cu structura lui esenţialmente friabilă, dar şi cu postura suverană a unei conştiinţe creatoare, reflectată pe o pagină - „...copac fără urmaş pe-un câmp/ sălbatic.// gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă.” Spaţiul emulaţiei estetice derivă dintr-o substanţă profund existenţială, fiind, totodată, şi unul cu precădere nou, ivit din înregistrările unei retine asociativ-imaginative. Căci imaginea nu e reală, ci rezultat al fanteziei şi al remodelărilor produse de o conştiinţă care izbuteşte să-şi păstreze, uimitor, puritatea. Developând figuri ale spaţiului, cadrele împlinirii vegetale (copacul), acvatice (oceanul, lacul) şi cosmice (ploaia, soarele) mărturisesc de fapt intensificările trăirii însingurate, cu crizele ei de melancolie şi de angoasă, cu starea ei reală de epuizare, dar şi cu miracolul pe care tot ea îl imaginează. Având, în poemele lui Gabriel Daliş, o tulburătoare paletă sugestivă, copacul şi ploaia se convertesc în embleme ale intervalelor, ale pasajelor dintre realităţi. Sunt amprente de verticalitate într-o lume care preferă scenariul normativ în locul desfăşurării transfiguratoare. Or, aceste urme ale verticalităţii îi provoacă poetului un pătrunzător sentiment al dependenţei, care nu creşte neapărat din fragilitatea lui constitutivă, ci din intuiţia unui dialog care se poate purta, dramatic, şi prin ascundere.
Uneori, hipersensibilitatea poetului asociază alteritatea cu o prezenţă agresivă de care trebuie să se protejeze, mai degrabă din nevoia de a-şi continua căutarea, decât din teama trezită de o ameninţare probabilă. Spaimele lui Gabriel Daliş sunt tulburi, vin din spaţiul enigmatic şi imperativ al posibilului, nu din liniile certe ale realităţii. Umblând prin singurătatea sa, atinge o stare-limită. Totul în jur există întru singurătate şi fiecare segment al existenţei îşi revelează adevărurile dureroase. Alteritatea e spectrală, dispersându-se în „grămezi de singurătăţi lângă pod” (cuplu), adăpost nu se găseşte nicăieri, de vreme ce până şi lumea potenţială stă sub pecetea neliniştii şi a însingurării - „ : mă scutură de umeri/ din fiecare somn abia sosit/ mă trezeşte/ sunt o piele zdrobită.// îmbrăţişarea mi se pare acum/ un întuneric între pat şi pernă.” (spaimă)
Fascinaţia purităţii şi gustul pentru esenţele tari fac ca poezia lui Gabriel Daliş să se scuture de toată zgura imanenţei. Rămân elementele primare şi sentimentele autentice, din care se aude firesc răsuflarea vieţii şi a morţii. Nu se intră în poezie fără a fi simţit propria ta pieire pare a spune un poem (cotidian), nu se cunoaşte materia primă a lirismului fără a fi zăbovit într-o stare extremă şi totală de însingurare (lampa). Pentru Gabriel Daliş, poezia presupune o sfâşiere chinuitoare, o ruptură lăuntrică prin care destrămarea lumii, în loc să se amplifice, lasă loc unei posibile restaurări. Sau unui miracol – chiar dacă precar, greu de suportat, dificil de înţeles - „ : am scris poemul. m-am temut şi am plâns/ parcă întâlnisem un copac înalt.// dorm noaptea în pădure, desculţ/ pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,/ sunt rău cu mâinile/ şi le izbesc de copaci./ vor veni iarăşi oamenii/ să mă caute după semne de sânge./ fiecare cu visul lui, şir indian înspre/ dimineaţă.” (daliile, I)
În multe poeme, sursa iradiantă e ascunsă într-un nod straniu de limbaj, în asocieri neobişnuite şi-n întorsături sintactice care concentrează tensiunea reflexivităţii „...de la cinci dimineaţa până mereu sunt/ o goană între două clipe/ şi am fiinţa tremurată/ şi nu vorbesc.” (cabluri, III) Expresie a inadaptibilităţii la un context agresiv, retragerea din faţa lumii constituie unul dintre vectorii poeziei lui Gabriel Daliş. Însă, pentru că prilejuieşte întâlnirea cu Poezia, mişcarea retractilă nu e însoţită de sentimentul înfrângerii şi nici nu se lasă atinsă de o plasticitate teatrală. Sensul ei e fertil, cu acoperire existenţială şi cu un generos potenţial de inocenţă. Având ce să spună, poetul (se) rosteşte atât prin acumularea unor discontinuităţi, cât şi prin simplitatea care îngăduie introspecţia, elanul imaginaţiei sau viziunea. Se obţin astfel etajări şi false perspective, reverii autentice şi capitulări iluzorii, prin care, în loc să eternizeze timpul căderii, poetul încearcă o conversie radicală, transformându-l într-un timp neînceput al poeziei - „ : plasture pe obraz,/ lămâie gâtuindu-mă prin întuneric/ sunt cel dintâi cu o piele de capră pe gât,/ iar tu eşti scrisoarea care aduce înconjur/ clipei trecute. // eu visez un poem/ cu o rouă căzând numai astăzi/ şi cu un lac abia mâine găsit/ în orizontul scuturat de sălbatici.” (reverie) Izbirea de limite şi neputinţa de a prelungi la nesfârşit visarea şi frumuseţea se oglindesc pe un teritoriu al sugestiei, nu al tranzitivităţii expresiei. Accentul cade mereu pe stare, pe sentimentul difuz sau exploziv, aproximat în imagini. Sau cuprins într-o poezie ca metaforă unică, aşa cum de mult îndrăznea să propună Trakl. Mâna poetului e sigură ; se întâmplă rareori ca versul să dilueze concentrarea lirismului, însă dozajul final este salvat de contorsiunea neaşteptată a imaginii ce-l însoţeşte (ştiu din trecut) .
La Gabriel Daliş, ruptura lăuntrică pivotează spre o sfâşiere lămuritoare, care câteodată îl îndeamnă să caute a se confunda, pentru o vreme, cu sensibilul (tot mai departe, splendori). Trăind în ritmul dat de stare şi în sensul schiţat de reflecţie, poetul se simte „fără corp” (cabluri, IV), provocat la acte prin care să capteze câteva dintre datele polisemice ale orizontului spiritual în care se află. Printr-o alchimie verbală care ia în stăpânire flacăra meditativă şi arderile afective, poemele din : până mereu deschid o spărtură spre nereprezentabil şi încearcă să prefacă reprezentarea într-o întrupare translucidă. În fond, mişcarea spiritului se prelungeşte în căutarea unei întrupări care să fie, în acelaşi timp, şi un prilej de sublimare. Iar ceea ce se arată e filigranul unei figuri care nu e alta decât a Poeziei.
Coerentă, tensionată şi provocatoare, : până mereu e o carte care stabileşte o traiectorie poetică surprinzătoare. De luat atent în seamă.

O frază, un vers, o carte (XXV)

2011-02-21T02:30:00.003+02:00

Petre Stoica, Uitat printru lucruri uitate, ed. Minerva, colecția BPT, București, 1997, pag. 128-129.

SCRISOARE NETIMBRATĂ

Nu mai sunt mohorât
dar tu?
afurisitul de guturai mi-a trecut
unghia de la picior mi-a crescut la loc
așadar pot dansa fără grijă
în grădină toate se desfășoară
conform programului dinainte stabilit
cartofii au răsărit la timp
curând voi semăna dovleceii și fasolea
s-ar putea să-mi cumpăr un berbec
după cum vezi e bine
ieri mi-am plătit și impozitul pe casă
azi am fost anunțat că foarte curând
voi fi numit profesor de poetică
după orele de prânz citesc Boston Star sau joc domino
cu agentul sanitar pe care de altfel
îl inițiez în mesmerism
tu cum te mai distrezi?
îmi spui să nu-mi fac griji
ai dreptate noul tip de submarin atomic
e doar o sperietoare de ciori
la treburi din astea mă pricep
ce mai fac foștii mei colegi de la grădiniță?
mă bucur știindu-i cu mustăți și rosturi pe lume
numai eu am rămas
același copil care se joacă cu focul
te rog iartă-mă aici mă opresc
vine ploaia și trebuie să-mi adun manuscrisele

Poetul Ionel Ciupureanu

2011-02-18T16:09:00.006+02:00

Pe coperta IV a noii cărți semnate de Ionel Ciupureanu, Mișcări de insectă, Casa de editură Max Blecher, 2010, am scris următoarele fraze: O poezie autentică şi rară, care are ca sursă fondul obsesiv malign al fiinţei umane dintotdeauna şi nu manifestările marginale ale acesteia. Ionel Ciupureanu reuşeşte versuri etanşe, puternic verbalizate, construite cu precizie, într-un monolog la persoana a II-a, convertind cuvintele la sensuri decantate, embrionare, care se contopesc într-o sintaxă convulsivă. Situat pe linia tragică a poeziei româneşti, Ionel Ciupureanu este un mare poet, deocamdată cunoscut mult mai puţin decât merită.

Vă invit, așadar, la lansarea acestei cărți, în ediția cu număr simbolic a Institutului Blecher.

Afiș: Ana Toma

trei cărți, trei opinii (IV)

2011-02-16T18:58:00.022+02:00

1. Dan Coman, Irezistibil, ed. Cartea Românească, 2010.

Proza nu este miza acestei cărți grăbite, care are toate datele unei eboșe. Singurul merit al narațiunilor lui Dan Coman este, în acest caz, de a te trimite înspre cărțile lui de poezie și de a te convinge de puterea de seducție cerebrală și afectivă a sindromului D Great, un poet exemplar și un atlet sexual. O carte care deconspiră laboratorul intim în care din carne brută s-au decupat țesuturile elementare care formulează poezia poetului Dan Coman.

Prima povestire abundă în pronume personale, dublate de posesive și gerunzii. "Alergam ușor, uneori întorceam capul și-l vedeam pe frate-meu chiar în spatele meu, o ținea de braț pe maică-mea, începusem să hohotesc văzându-i alergând așa și ieșind pe poartă - și văzându-ne pe noi , toți patru, alergând cu lemnul acela pe umeri. Biata de ea, zicea și taică-meu care alerga pe lângă calul lui parohial ținându-l de căpăstru, biata de ea."

A doua povestire este previzibilă, dar amuzantă, care amintește de grotescul și satiricul lui Mircea Cartărescu din Frumoasele Străine. Construcții nefericite în cea de-a treia povestire, verbul "a fi" la imperfect declasifică frazele într-o carte mutilată de verbe la imperfect și perfect compus, care apar ca niște tatuaje nefirești pe corpul epic imberb. Iată două exemple: "Ce era pentru mine extraordinar era că aveam propria cameră de lucru", pag.72, și "Eram mândru, foarte mândru, în ziua aceea, pe holul Casei de Cultură, m-am întâlnit cu o colegă de care eram îndrăgostit, mergeam să citesc la un cenaclu, nu i-am spus asta, nici măcar nu i-am vorbit, eram convins că se vede...", pag.78-79. Exemplele de acest fel pot continua.

Posibila convenție de receptare a povestirii studio 45, ca pe un jurnal de bursier în Germania poate, într-adevăr, salva acest text. Citit în altă cheie, e o povestire banală a unui ins autosuficient, care se autodemască orgolios printr-o sinceritate jucată paliativ și fantoșe convertite la experiențe irezistibile (iremediabile), dacă e să fac aluzie la titlul volumului.

Ultimul text din carte este o simplă informație.

Irezistibil nu reușește proza, ci un pliant eficient care promovează poezia și imaginea unui poet adevărat.

2. Marguerite Jean-Blain, Eugene Ionesco. Mistic sau necredincios, ed. Curtea Veche, 2010.

Cartea nu dă un răspuns clar, dacă Ionesco a fost un mistic sau un necredincios, însă oferă un documentat eseu în care Ionesco este surprins în postura unui homo viator, aflat la "antipodul retoricii pure." Un spirit care și-a regăsit sursele de viață în scris, iar inspirația în cele mai complexe documentări - cărți de psihologie și religie, de la Freud si Jung, la operele lui Jean Baruzi și mistica iudaică a lui Ghershom Scholem la compleșitoarele povești hasidice ale lui Buber. Autoarea a fost destul de prudentă, conștientă de semiprofanul interpretat anagogic, care leagă extrema necredinței de adularea misticii. În fond, întreaga operă a lui Ionesco a avut ca sursă fondul religios a tot ce există în uman, printr-un corpus evanescent plin de spaime și frisonări. "Trebuie să ne învățăm să trăim sau să murim", conchide Ionesco, mizând pe faptul că "persoana este izvorul tututror valorilor." Mi-au plăcut enorm așa-numitele augmentări în ceea ce priveste scrierea textelor marelui dragmaturg, în paralel cu asimilarea unor formule care nu au permis apropierea nicunei inserții demagogice contemporane lui, atâta vreme cât sub comunist îl regăsea tot pe nazist, iar lista numelor care au polemizat pe acastă temă să devină "un primat necondiționat al problemei mântuirii neamului." Problema religioasă în ansamblu? O reacție de sorginte filosofică, în disputele vremilor.

3. Bogdan Lipcanu, fuck tense, Casa de Pariuri literare, București, 2010, seria Poezie, colecția Opera Prima, cu o postfață de Gheorghe Iova.
Bodgan Lipcanu a surprins cu un debut eterogen și puternic, în care copilăria devine spațiul prin excelență liric și abundă în destăinuiri pline de ingenuozitate. “ A fost o onomastică la care am invitat/ doar fetele noastre preferate/ și am exclus rivalii./ Udo a pus niște muzică din anii '70,/ De-a lui taică-su, nemțească./ Stăteam speriați, fetele de o parte, noi, de alta. Îmi făceam freza în baie și reveneam.// Nu se întâmpla nimic și fetele au plecat plictisite./ Ne-am dat seama că nici măcar nu am servit tortul/ și le-am strigat pe geamu' de la bucătărie/să se întoarcă.”
Reținând în permanență esențialul, poemele apar viguroase, fără a avea drept miză prețiozitatea sau livrescul, și reușesc să creeze univers poetic. Matură, convingătoare, care revitalizează cu umor și detașare vârsta inocentă a unor vremuri structural indecente, Fuck tense este o carte care abundă în puterea candorilor unor vremuri trecute, privite astăzi cu ironie și mult sarcasm.
Două mari calități au poemele lui Lipcanu: latura originală și puterea de esențializare.

Litota lui Boc - Dan Păsat premier?

2011-02-15T13:58:00.035+02:00

"Am premierul independent, dar nu vi-l spun", a declarat astăzi Traian Băsescu, pus din nou pe divertisment cu teme politice: surprize belicoase, tensiuni josnice și îngrijorat-jucate grimase.

Boc a început să se simtă deja mic intim. Totuși, de la frecat podele politice, ți se tocesc falangele, la un moment dat tot îți dai seama că ești mai sclav decât sluga care te știai structural. Sluga în postura de demnitate se consideră umilită.

Boc readuce ideea de sclavie și de acceptare a unui comportament apropiat fetișului, orgolios, mereu impus, dar hedonist și bovaric. Relația politică dintre Boc (împreună cu un Funeriu, un Oprea, calificata Anastase) și Băsescu pare că imită comportamentul "vestalelor" lui Bivolaru față de gurul lor. Nu sexual, ci de subordonare absolută. Pupincurismul la pedeliști este ca minunea în cazul sfinților: elementar și definitoriu.

Slujnica Agar i-a dăruit lui Abraham primul fiu, Ismael, sădind astfel o religie universală, islamul. În România nu se slujește, se slugărnicește. Refuzăm inovația, asumarea, riscul și slugărnicim toate felurile de mizerii posibile cu adorația care ne induce coma profundă.

Traian Băsescu caută însă premier independent ca într-o rubrică de matrimoniale, după ani în care a uitat să citească de la stânga la dreapta, sorbindu-l din ochi pe Boc. BNR este gazeta lui preferată. Fata de la pagina PDL s-a întins în tot ziarul, și-a schimbat și sexul de câteva ori, însă nu are număr de telefon sub fotografie. Independența ei putea fi perfectă.

În Levantul nu a găsit niciun independent adevărat - slugoiul carierist, cu bube-n cap și cu cel puțin o vulnerabilitate probată cu un dosar - nu l-a inspirat deloc pe Cărtărescu.

Ziarele culturale sunt pline de moftangii, cele de scandal - cât de cât au prezidențiabile, deci nu, n-au de-a face cu politica momentului.
Independentul trebuie să vină discret dintr-un partid. Prolixitatea asta aproape maniacală pare o contrabandă convenabilă.
Cei din vămi sunt buni doar la partid, oricum au făcut sex singuri și s-au plătit din șpăgi singuri, prostituații. Nu pot întinde mâna la investire.

Boc e deja un cubist, Bocfield a evoluat, iar pâinea și circul bat în arta naivă. Trebuie altcineva la Palatul Victoria, un Edward Hicks care își pierde ideile, dar musai independent cum a fost Boc.

Ceva porcos e bun numai la alegerile prezidențiale, iar cațavencismele cu ochelari aduc procente la europarlamentare.

Dan Păsat s-a autosuspendat din PDL, deci este independent, iar comisia de avizare a votat împotriva începerii urmăririi lui penale. Merită numit premier, nu? Sau poate să avem o țară cu mai mulți prim-miniștri, să fie la Palatul Victoria ca la primăriile de sector.

poeme în proză (adaos)

2011-02-14T01:02:00.017+02:00

(II)
: grădinarul ne-a promis scaune lângă frezii, apoi a dispărut fără urmă. zece nopți le-au trebuit polițiștilor să îi găsească trupul. semăna cu un castron de cupru, au scris ziarele.
apoi o femeie cumsecade l-a îmbrăcat și a inventat despre el o poveste burgheză.
noi am asistat în picioare ca sigiliile pe un perete fals.

(VII)
: lovesc pentru a sta ore în șir într-un pod înțesat de păianjeni rotocolul sandalelor mă nimerește.
văd iarba pe care dorm doi grauri. să nu mă apropii, sunt avertizat. să nu mă ating. las pușca de vânătoare lângă coloane.
mă ghemuiesc în cap. îmi țin în pereți labele.
mărunțesc într-o amorțeală obișnuită dormitoarele. am pielea cu care tai sticla.

(VIII)
: sunt o fantomă de acoperiș. atunci când moare prin somn câte un om, eu mă ascund pentru o seară la el în grădină și îl aștept să intre în casă ca înainte.
fantezia mea este lupul care mănâncă, botul lui putred de-atâta joacă, mușcă, rostogolește, calcă, smulge, aruncă dur cu mâncare.

visez dacă ajung la timp, pe un pat pliant în carouri.

(IX)
: ne este somn tuturor. 400 metri garduri pare același singur cocktail din aeroport.
femei și bărbați, priviți la acest loc plin de perne, la baldachinele aduse de avioane și la veiozele care nu se aprind!
să dormim fără destinație! frica ne-a adus deja pahare cu apă.

(X)
: copilăria mea la țară a fost plină de înmormântări. trenurile riscau să fie trimise în depou cu copii, lehuzele se aruncau de pe pod, mecanicii furau șuruburi și perdele din locomotive.
locurile în care mă ascundeam eu păreau cunoscute tuturor, secretele se răsfoiau a doua zi prin toate gurile știrbe. nu mi-a ieșit nimic din tot ce am ascuns.

primul meu sărut a fost o palmă.
soarele, îl văd și acum, un cucui. am spinarea plină de linii de parcă m-ar fi bătut ai mei cu un copac desfrunzit. voi rămâne astfel copil mereu.
se întuneca nebun, înăbușit. mi se spunea că mă uit ca sălbaticul. aș fi vrut să-mi pun în ochi picături de motorină fierbinte.

(XIV)
: de la distanță – corturi, de aproape – cranii. copiii au ieșit din mormintele surpate peste straturile de compozit.
mingea lor prinde viteză. migrează înspre stadion, am auzit primele rezultate. cana de porțelan a apărut unui băiețel însorit de frică.

O frază, un vers, o carte (XXIV)

2011-02-13T03:08:00.003+02:00

Mihai Ursachi, Poezii, ed. Vitruviu, colecția de poezie românească îngrijită de Mircea Ciobanu, București, 1996, pag. 67.

POST SCRIPTUM. TRANSVERSALIILE MARI SAU CELE PATRU ESTETICI.
POEZIE PE CARE A SCRIS-O MAGISTRUL URSACHI PE CÂND SE CREDEA PELICAN

Un om din Tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit la nimic.

O frază, un vers, o carte (XXIII)

2011-02-11T02:05:00.009+02:00

Lucian Vasiliu, Mierla de la Casa Pogor, ed. Euchronia, Iași, 1994, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, pag.38.

POEM FINAL

Hălăduiesc de unul singur într-un oraș

cu peste 300 de mii de oameni. Un cer ca un imens

cargou petrolier, în nemișcare:

văd cum Dumnezeu se aruncă sub roțile

silențiosului tramvai de serviciu

Prietenul lucrează în asceză la Tractatus de impotentia -

astfel izbucnește incendiul la periferie,

explodează inima într-un câmp minat.

Sare în aer laboratorul alchimic:

înimă putredă prin care bate vântul,

inimă de piatră la temelia unui edificiu

al cărui nume îmi scapă

Dar nimeni nu se sinucide

Doar noaptea asta e prea lungă. Cine

o poate scurta?

Îmi tai un deget. Celelalte, în cor:

taie-ne și pe noi!

Exprim un cuvânt. Celelalte, în cor:

Și pe noi! Și pe noi!

Observ că bocancii îmi sunt ferfeniță

și mă grăbesc să-i arunc

Dar poemul acesta este prea lung

Scot cuțitul și HARȘTI!, un deget.

Celelalte, în cor: Și pe noi! Și pe noi!

HARȘTI! HARȘTI! HARȘTI!

Adoptați lege punctul 8 din Proclamația de la Timișoara!

2011-02-07T15:09:00.012+02:00

Ne ies mereu radiografiile cu probleme pentru că nu ne vindecăm la timp. Refuzăm medicul. Cu securiștii de gât, suntem canceroșii care se tratează cu ceai de gălbenele, păduchioșii care vor să se curețe stând pe gunoi, după metode înțelepte, secrete. Avem șanse de viață, dar chemăm legistul. Eficiența care aduce vindecarea, pare depășită de majoritatea ipochimenă din țărișoară.
România a sărit din avion înainte de a-și asigura căderea. Ca o babă care tot vrea să își refacă viața, chinuită de tot felul de soți, otoman, fascist, comunist sau securist liber, dar care nu divorțează din obișnuința deprinsă cu patima.
România vrea să se vindece fără a se pansa, fără a încerca o minimă compoziție aseptică, își bandajează rănile vechi și multe cu carne stricată, cu puroi și negi. România nu este Iov, este Iona înghițit definitiv.
Cum să se apropie de ochii Domnului sfânta țară care are în spate o sarsana de păcate, să-și atingă leșul stricat de inima care bate. Că iertarea nu a fost posibilă pentru că nu a existat părere de rău.
Cum să își ierte o victimă denunțătorul, atâta vreme cât acesta din urmă consideră că tot ce a făcut a fost potrivit sau că nu a greșit prea mult, de parcă răul comis, indiferent cât de puțin sau discret, nu e tot rău? Dispoziția la iertare a victimei nu cheamă de la sine dispoziția de a fi iertat a făptuitorului.
Cu vinovatul suntem empatici și afectuoși, cu victima suntem distanți. Păunescu -adorat, deși a împrăștiat silă, ca un buboi veritabil; Vasile Paraschiv a murit aproape neînțeles. Nu există diferențe, nuanțe măcar, între Elisabeta Rizea și Ana Pauker, Iuliu Maniu și Ion Iliescu, Nichifor Crainic și Vasile Ciolpan.
E doar un exemplu de imoralitate care decide în România devenită atât de abjectă încât nu mai trăiește nimic virtuos. Legea cade aici, de pe o masă lipsită de echilibru. Numai un singur lucru, valoros și inteligent, o poate reașeza sobru: adoptarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara. Până atunci, însă, vom tuși și ne vom preface sportivi de performanță, vom defaca pentru că este fiziologic, în Kodesh Kodeshim, vom fi acel filantrop care votează în ascuns pedeapsa cu moartea.

În România, o mână murdărește pe alta, iar înțelegerea față de impostură devine singurul lucru desăvârșit al românului.

O frază, un vers, o carte (XXII)

2011-02-04T18:30:00.007+02:00

Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis, ed. Cartea Românească, 2011, pag. 370-372.

(fragment)

"Tocmai le arătam oaspeţilor lui Schmoll o scamatorie banală învăţată de la Mamulos, când am observat în uşa salonului silueta mlădie a unui bărbat a cărui faţă era acoperită cu o mască neagră de catifea. Fracul de o croială desăvârşită, acul de cravată care valora o avere, inelele ce străluceau în degetele sale subţiri şi molatice arătau fără greş cât de presus se afla acest musafir apărut de neaşteptate faţă de vizitatorii obişnuiţi ai austriacului.
Apariţia necunoscutului nu i-a scăpat de bună seamă nici gazdei, pe a cărei faţă boţită de maimuţoi am văzut aşternându-se mai întâi o uluială teribilă, apoi, cu mişcările sale împiedicate, Schmoll începu să facă nişte plecăciuni caraghioase în direcţia oaspetelui străin şi deschise gura, pregătindu-se să rostească pesemne un cuvânt de salut. Zelul său fu curmat însă de un gest molcom, femeiesc aproape, al neconoscutului, care îşi duse arătătorul la buze, dând de înţeles că ar dori ca prezenţa lui să treacă puţin observată şi se strecură într-un colţ mai întunecat al salonului, unde marginea roşie a unui fotoliu primi povara trupului său graţios.
La un semn al lui Schmoll mi-am continuat numerele de scamatorie.
Îmi dădeam însă seama că bietele pehlivănii pe care le deprinsesem prin maidanele şi casele de petrecere ale Salonicului nu se mai potriveau, era nevoie de ştiinţa tainică a Kabalei pentru a atrage atenţia musafirului (în care îl bănuiam pe ocrotitorul meu necunoscut) şi un gând năstruşnic îmi fulgeră creierii. Mi-am încordat aprig voinţa, am chemat în gând ajutorul unor puteri nevăzute al căror nume de spaimă îmi fusese dezvăluit de Aleppo Aleppi, apoi am făcut cîteva pase magnetice în direcţia pianului uriaş de concert. Clapele acestuia se puseră de îndată-n mişcare, scoţând sunetele pline de voioşie ale unui cântecel săltăreţ, pe urmă din cutia întunecată a sculei de muzică începură să se audă nişte bubuituri înfundate, iar, după câteva momente, ieşi de acolo un motan mare şi negru, care, sub privirile stupefiate ale musafirilor, se ridică dintr-o dată în două picioare şi se apucă să danseze.
De sub masca neagră de catifea răsunară în salonul lui Schmoll hohotele cristaline de râs ale necunoscutului.
Atunci motanul se apropie de musafir, îi înhăţă, cu o mişcare îndemânatică, acul de cravată pe care mi-l strecură între degete, apoi se făcu mic şi dispăru într-unul din buzunarele enorme ale fracului gazdei.
Am pus acul de cravată pe marginea unui gheridon şi am suflat asupra lui de câteva ori.
Acul se transformă într-o mică bulă de aur, care crăpă drept la mijloc, lăsând să se ivească tulpiniţa fragedă a unei plante. Tulpiniţa creştea văzând cu ochii şi începu să dea frunze, iar în curând se transformă într-un pomuleţ de aproape un metru, în care se iviră mai întâi nişte flori galbene, apoi nişte fructe aurii de mărimea unei alune. Am smuls unul dintre aceste fructe cu vârful degetelor şi i l-am dus musafirului necunoscut, rugându-l să-l ţină în podul palmei şi să sufle asupra lui.
Necunoscutul se prinse în joc.
Atunci fructul crăpă în două şi din el izbucni un fuior de fum ce începu să se închege, luând forma unei femei nu mai înalte de două sau trei degete, ce îi făcu musafirului câteva plecăciuni, apoi îşi îndreptă braţul subţire de abur spre marele policandru care lumina salonul lui Schmoll.
Lumina se stinse, apoi se aprinse din nou.
Iar când lumânările începură să-şi reverse iarăşi lumina lor palidă prin colţurile salonului, oaspeţii putură să bage de seamă că pomuleţul cu fructe aurii dispăruse, iar în palma larg desfăcută a necunoscutului strălucea acul de aur, pe care acesta şi-l prinse în cravată cu o mişcare domoală, apoi se ridică în picioare şi începu să aplaude.
Aplaudară şi ceilalţi oaspeţi, tare şi îndelung, iar Schmoll se repezi la mine şi prinse să-mi scuture mâna cu atâta putere încât ai fi zis că vrea să mi-o smulgă din umăr, urlând că acesta fusese cel mai strălucitor număr de magie pe care îl văzuse în viaţa lui.
Mă simţeam stors de puteri, iar genunchii îmi tremurau, căci nu-mi mai supusesem niciodată până atunci voinţa unei asemenea încordări, care tulbură uneori mintea până aproape de nebunie şi istoveşte trupul în aşa măsură încât poate fi urmată de leşinuri şi chiar de paralizii trecătoare ale mădularelor.
Adunându-mi ultimele resturi de vlagă, am izbutit totuşi să schiţez o reverenţă în direcţia necunoscutului, care, pregătit de plecare, mă privea acum din uşa salonului, de sub borurile pălăriei înalte, pe care şi-o ridică uşor, înainte să dispară în întunericul coridorului, răsplătindu-mă cu un salut discret, în care mi s-a părut, nu ştiu de ce, că ghicesc promisiunea unei revederi destul de apropiate.
.............................................................................................

Patruzeci şi opt de ore a durat somnul greu care m-a cuprins imediat ce, ignorând entuziasmul stârnit de numărul meu de magie, am reuşit să mă strecor în camera mea.
M-am trezit cu gura uscată de o sete năpraznică şi cu mădularele amorţite. Nici nu m-am atins de tava încărcată cu bunătăţi pe care austriacul se grăbi să mi-o aducă la pat, însoţită de strâmbăturile lui caraghioase de admiraţie.
După ce am deşertat pe nerăsuflate două carafe de apă, i-am spus lui Scholl că am trebuinţă să respir puţin aer proapăt şi fără să-i mai cer permisiunea, aşa cum fusesem obişnuit să fac în ultima vreme, am ieşit în oraş. Simţeam nevoia să-mi adun gândurile şi să-mi limpezesc mintea, căci vizita ocrotitorului meu îmi stârnise în cuget tot soiul de nelinişti şi întrebări. Cine putea să fie bărbatul acela misterios, care găsise de cuviinţă să-şi facă ascunsă înfăţişarea şi faţă de care gazda mea părea să nutrească un respect fără de margini? Din ce pricini mă bucuram oare de favorurile acestui oaspete enigmatic, ale cărui podoabe şi a cărui ţinută trădau, fără urmă de îndoială, o naştere foarte sus-pusă? Ce legătură putea să existe între bună-voinţa pe care mi-o arăta ocrotitorul necunoscut şi urzelile puterii ce mă însemnase şi mă ţinea între iţele ei, acea putere care îi număra fără doar şi poate între mădularele ei atât pe austriacul cel caraghios cât şi pe Aleppo Aleppi?"

O frază, un vers, o carte (XXI)

2011-02-03T01:25:00.007+02:00

Marta Petreu, Cartea mâniei, ed. Albatros, București, 1997, pag.35-36.

Mama cu Pruncul

Apoi în lume s-a făcut târziu prea târziu
nimeni n-a mai vrut să se nască
nimeni n-a mai vrut să facă dragoste
nimeni n-a mai putut să iubească

Oho! vasul viu al inimii tale s-a îngrășat

Gol. Pulbere. Beznă
Beznă definitivă ori - e totuna - lumina deplină
Haita de lupi a inimii
urlă a urît. La orice oră miroase a hoit
duhneşte putreziciunea. Neîngropate cadavrele mamei cu pruncul
putrezesc pe asfalt la vedere
Nu există decât această lume care-şi trăieşte
într-o duhoare cuprinzătoare
groaza sfîrşitul

Îmi amintesc o dimineață normală dintr-un an oarecare
o dimineții cu fulgi albi uriași
fumegând pe pielea noastră îndrăgostită
(Da. Stam învelită în carnea ta cum ochiul meu stă-n pleoape
Da. Carnea noastră
era-nflorită în cupe roșii cu miezul întunecat
așa cum macii își etalează morfina staminelor
sub soarele amiezii)
Îmi amintesc (cu efort)
iarba de-afară iarba de-acasă iarba din Grădina cu mere

Gol. Pulbere. Beznă. Cerul uscat
Nu ninge. Nu plouă. Nu mai cad stele în palmă
Nu plouă cu sânge. Acum
e pur şi simplu târziu. Acum e sfârşitul. Cenuşa. Mânia

Emil Hurezeanu, turnat de Ioan Groșan la Securitate

2011-02-01T22:51:00.030+02:00

Aflu stupefiat (dintr-o sursă sigură, căreia i-am promis discreție absolută, deși ziarele centrale vor aborda frontal cazul acesta), că turnătorul-prozator Ioan Groșan nu a avut un singur nume de informator, cel din 1974, Radu Greceanu, nume confirmat de dumnealui, dar sub protectoratul căruia, tot Groșan a spus că nu a dat nicio fișă informativă, niciodată. A semnat acel angajament de colaborare, când avea numai 19 ani, după ce abia reușise admiterea la Facultate, neinvocând nicio presiune din partea Securității care să-l ducă la acea cumplită decizie, potrivit unui articol publicat de ziarul "Adevărul", zilele trecute. Dar despre povestea asta, am mai scris aici. (Puțini au înțeles punctul meu de vedere exprimat aici, unde am recomandat moderație, în absența unei legi, nici să-l lapidăm pe Groșan, nici să spunem că nu a colaborat când el însuși a recunoscut colaborarea cu Securitatea, nici să diminuăm sensul angajamentului, din diverse motive.)

Ioan Groșan a mai avut un nume de cod, agentul Gavrilă, nume sub care a activat chiar până după Revoluție, în 1990. Una dintre victimele linșajelor lui Gavrilă? Nimeni altul decât Emil Hurezeanu, scriitor pe atunci, redactor între 1983 și 1994 la Europa Liberă, perioadă în care familia lui, rămasă în țară, a fost filată și anchetată de Securitate, iar fratele jurnalistului a murit în urma torturilor sistematice aplicate de Securitate. În tot acest timp, agentul Gavrilă juisa în Canaan-ul specific docililor mioritici, "ocupându-se" și de echinoxiștii anilor '70. Emil Hurezeanu a revenit în România în 1990 și a participat la evenimentele din Piața Universității.

Pe scurt: 1. Partea de vinovăție va trebui să și-o aplice însuși Groșan, în fața propriei conștiințe, dacă mai are vreo fărâmă din ea. Legea oricum în România înseamnă mai puțin decât un debut slab în literatură.

2. Cu ani în urmă, în redacția unui cotidian central, se vorbea despre posibila colaborare a lui Hurezeanu cu Securitatea, în legătură cu aceeași grupare literară, amintită mai sus, "Echinox", și dublul rol pe care acesta l-ar fi avut la Europa Liberă. Chiar spuneau că Hurezeanu continuă să fie ofițer sub acoperire.

3. În absența unei legi a lustrației, aplicate corect, care să reia Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, demascarea unuia sau altuia, deși salutară, poate părea un mic joc de paie lângă o baltă, un incitant subiect de presă, manipulatoriu, fără efecte concrete. Atitudinea societății? Alt foc, dar care nu se aprinde cu chibrituri ude.

4. Sunt pentru excluderea din spatiul public a acestor asasini, chiar dacă tentativele lor n-au adus de fiecare dată moarte, ci au rămas tentative de moarte sau sufocări vitupetante. [Mai sunt multe de spus, dar e târziu și, oricum, posibil să revin pe același subiect, curând. Tot aici. ]

Caragiale

2011-02-01T11:25:00.002+02:00

Se împlinesc, astăzi, 149 de ani de la nașterea lui I. L. Caragiale. Să nu uităm!

Cărțile anului 2010

2011-02-01T11:12:00.007+02:00

Volumul : până mereu a fost inclus în topul "Cărțile anului 2010", în ancheta din cel mai recent număr al revistei Orizont. Îi mulțumesc Luizei Vasiliu. Alte cărți de poezie, la aceeași secțiune, sunt: Ion Mureșan, cartea Alcool, Radu Andriescu, Metalurgic, Mircea Cărtărescu, Nimic și Radu Vancu, Sebastian în vis.

O frază, un vers, o carte (XX)

2011-01-31T21:43:00.004+02:00

Constantin Hrehor, Ninsori Providențiale, ed. Licurici, Suceava, 1994, pag. 41.

un poem mondial

de câte ori nu te pornești
cu încrîncenare să croiești un poem
mondial
să strămuți scaunele super-mega-staruri-lor
criptele clasicilor
să obligi istoria literaturii să o ia de la
început, să scrie în fotoni, în decibeli;
în caznă de răstignit storci deasupra paginii
inima ca pe un spălător de restaurant îmbibat de
esențe tari
încât îi ies ușile din țâțâni, cărămizile, și-i crapă pereții
după care timpul a grămădit piane, rochii, lavaliere,
tablouri, puști cu cremene verde...
te-apleci pe condei, te obsedează versul primar,
răsucești vaza cu orgolioase micsandre, nu-ți iau
foc foile de tutun ghemuite în scorbura pipei
turcești,
gramofonu-i blocat, osia în încâlcita
bobiță de ață a păianjenului înaintând prin regatul de praf;
condeiul îți scapă, alunecă în afara cuvintelor,
șenila de argint a filei de scris îl absoarbe în oglinzile roșii,
marea, noaptea nopților sunt vecinii tăi perete
lângă perete: între pleoapele lor arcuite de spaimă
cu euforie și furie pipăi bătătorită argila cuvintelor
resemnat, vândut, înșelat te întrebi
unde-i fisura prin care poemul mondial a scăpat
ca peștișorul de aur dintre coperțile poveștii

O frază, un vers, o carte (XIX)

2011-01-28T20:48:00.007+02:00

Paul Celan, Versuri, ed. Univers, colecția Poesis, București, 1973, pag. 27.

Fugă macabră

Lapte negru al zorilor îl bem către seară
îl bem la amiaz dimineața și noaptea îl bem
îl bem și îl bem
săpăm un mormânt în văzduh și nu unul strâmt
Un om stă-ntr-o casă și scrie cu șerpii se joacă
scrie cuiva în Germania când seara se lasă -
părul tău aurit Margarete -
scrie și iese în prag mai scapără stele pe cer el își fluieră câinii
evreii și-i fluieră poruncă le dă să sape o groapă-n pământ
poruncă ne dă - cântați pentru dans

Lapte negru al zorilor noaptea te bem
te bem dimineața te bem la amiaz te bem în amurg
te bem și te bem
Un om stă în casă și scrie cu șerpii se joacă
scrie cuiva în Germania când seara se lasă -
părul tău aurit Margarete
părul tău cenușiu Sulamith -
săpăm un mormânt în văzduh și nu unul strâmt

El strigă săpați mai adânc iar ceilalți cântați și jucați
înșfacă o armă și-o flutură albaștri i-s ochii
vârâți mai adânc sapele iar ceilalți cântați mai departe

Lapte negru al zorilor noaptea te bem
te bem la amiaz dimineața te bem și-n amurg
te bem și te bem
un om stă în casă - părul tău auriu Margarete
părul tău cenușiu Sulamith - cu șerpii se joacă
și strigă cântați mai duios despre Moarte Moartea-i un meșter german
scoateți un țipăt mai grav din viori atunci ca un fum veți urca în văzduh
veți avea o groapă în nori și nu una strâmtă

Lapte negru al zorilor noaptea te bem
te bem la amiaz - Moartea-i un meșter german -
te bem în amurg dimineața te bem te tot bem
Moartea-i un meșter german albaștri i-s ochii
cu plumbi te împroașcă și-n plin te lovește
Un om stă în casă - părul tău aurit Margarete -
își asmute câinii-mpotrivă-ne și ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu șerpii se joacă visând Moartea-i un meșter german

părul tău aurit Margarete
părul tău cenușiu Sulamith

(traducere: Petre Solomon)

O frază, un vers, o carte (XVIII)

2011-01-27T19:01:00.007+02:00

Bogdan Lipcanu, Fuck tense, Casa de Pariuri literare, seria Poezie, colecția Opera Prima, București, 2010, pag. 40. Cu o postfață de Gheorghe Iova.

Silberpfeil

(fragment)

Nu știam cum, ce va fi.

Nimeni nu ne spunea la școală ce să facem.

Doar mate și fizică se pompa în noi.

Îmi dădeam freza cu apă ca să stea fixă

(Uită-te la el, parcă-i lins de vacă,

avea să-i spună Delia lui Harriet).

A fost o onomastică la care am invitat

doar fetele noastre preferate

și am exclus rivalii.

Udo a pus niște muzică din anii '70,

De-a lui taică-su, nemțească.

Stăteam speriați, fetele de o parte, noi, de alta.

Îmi făceam freza în baie și reveneam.

Nu se întâmpla nimic și fetele au plecat plictisite.

Ne-am dat seama că nici măcar nu am servit tortul

și le-am strigat pe geamu' de la bucătărie

să se întoarcă.

Sfântul Ioan Groșan

2011-01-26T21:51:00.015+02:00

Celan scria în poemul "Fugă macabră" moartea-i un meșter german, albaștri i-s ochii, făcând referire directă la criminalul regim fascist antisemit din vremea lui Hitler. Oare pentru o anonimă victimă din timpul lui Ceaușescu, dacă ea a existat cu adevărat, ce înseamnă denunțătorul ei, dacă sigur există?

Cu riscul de a mă arunca într-un cumplit marasm, absolut gratuit, afirm din capul locului că nu împărtășesc opinia niciunuia dintre aceia care îi iau apărarea prozatorului Ioan Groșan, în adevărate abluțiuni, Octavian Soviany, Radu Vancu și Stoian G. Bogdan etc., după cum nici nu beatific informația publicată de ziarul Adevărul, respectiv firavele câteva fișe de dosar de colaborare cu Securitatea a acestui prozator excepțional.

Nu spun că Groșan trebuie pus la stâlpul infamiei, dar să fie transformat peste noapte într-un fel de victimă a regimului ceaușist și, transferat, să ajungă într-un plin proces de canonizare acum, mi se pare nepermis.

Totuși, semnătura lui Groșan de pe angajamentul cu Securitatea și acceptarea numelui de informator, Radu Greceanu, au fost confirmate de prozator. Cum să fie înțelese acestea doar ca o simplă greșeală a unui tânăr de numai 19 ani, care tocmai izbutise admiterea la Facultate, în 1974, sau că nu se putea altfel?

Cred că lucrurile trebuie cântărite fără patimă și, mai ales, fără adorație [update, a se citi empatie]. Rațiunea trebuie să fie, în astfel de cazuri delicate, excepția și nu regula, dacă e să parafrazez dintr-un prozator poate la fel de bun ca Groșan, Carlos Fuentes.

O frază, un vers, o carte (XVII)

2011-01-25T03:02:00.003+02:00

Ady Endre, Spre mâine, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1970, pag. 32. Traducere de G. Georgescu.

Lacrimi sub arborele vieții

Roșii minuni, viață, te încarcă,
Străvechiul tău desiș îl văd de jos,
O vai,
Fără folos, fără folos, fără folos.

Nicicând nu te-a iubit ca mine altul
Și nu te va iubi un altul iar,
O vai,
E în zadar, e în zadar, e în zadar.

O dată numai din minuni să-mi dai,
Ca fiu o dată să mă chemi la piept,
O vai,
De când aștept, de când aștept, de când aștept.

Cu sângele din mine te vrăjesc,
Te strig, te-aștept, te blestem, te iubesc.
O vai,
Doar te privesc, doar te privesc, doar te privesc.

Aici, în pulbere, aici voi sta,
O știu, zdrobit în drumul tuturor,
O vai,
Pân-o să mor, pân-o să mor, pân-o să mor.

Invitație la dezbatere, astăzi

2011-01-24T01:56:00.001+02:00

trei cărți, trei opinii (III)

2011-01-20T00:41:00.024+02:00

1. Val Chimic, Umilirea animalelor, Casa de Pariuri literare, București, 2010, seria Poezie, colecția Opera Prima, cu o postfață de Bogdan Perdivară.

Val Chimic, o poetă de mare forță, a debutat la Casa de Pariuri literare cu volumul Umilirea animalelor, un veritabil manual de lirism, intens și cutremurător, cu toate șansele de a impune stil în poezia contemporană. Poeme construite impecabil - dau impresia de poezie autentică, alcătuită din esențe tari, percutante - ies din pagini ca niște ființe rostogolite și stranii.
Miza este tehnica literară, care reușește, în ciuda oricărei aparente banalități, să impună transfigurarea și să delimiteze precis zona curajoasă a poeziei adevărate: “nu mă simt bine aici, muntele e prea aproape de mare,/ câmpia e prea întinsă./ nu e déjà-vu, e ceva continuu. două zile cu oameni cunoscuți,/ sub tuburi late de neon.”

Cu un debut ca acesta, se poate defini un întreg an de apariții editoriale dintre cele mai interesante.

2. Iulia Militaru, Marea Pipeadă, ed. Brumar, colecția Poeți români contemporani, Timișoara, 2010 (debut).

Sunt unele cărți de versuri pe care, după ce le citești, vrei să le memorezi poeme întregi. Sunt alte cărți de versuri pe care, după ce le citești, doar vorbești despre ele. Chiar dacă la superlativ. Excelentul debut al Iuliei Militaru, semnalat și ultra-premiat de distinsul critic Paul Cernat, face parte din această a doua clasificare; este o carte atipică în contextul poetic actual, care mustește de literatură, matură, departe de aproape tot ce înseamnă “astăzi”, situată în preajma acelor cărți de demult despre care unii chiar cred că și-au pierdut autoritatea sau chiar parfumul vremurilor trecute. Nimic mai greșit.
O carte în spatele căreia se regăsește cititorul profesionist cu un pas înaintea poetului cult. Marea Pipeadă este o odisee prin literatura română, care te duce cu gandul la Pripealele lui Filothei, de la începutul secolului al XV-lea, și grația poeților Văcărești, la blestemele lui Arghezi și Levantul lui Mircea Cărtărescu (mai ales, cum bine semnala Antonio Patraș), neratând perfuzabilul mizerabilism aflat deja în septica morgă douămiistă.
Singurul inconvenient al lecturii a fost așezarea textelor unele sub altele, ca într-un cotidian, plin de știri colorate, ilustrate cu personaje din iarmaroacele de altădată (întâlnite și la Ion Barbu), în care se distrează la propriu un personaj nebunesc, plin de fumuri - dacă e să ne referim la titlul volumului - jemanfișistul nevrotic, clandestinul Clau.
Dacă la început am crezut că este vorba de o simplă lipsă de gust din partea tehnoredactorului, impresia pe care mi-au lăsat-o poemele Iuliei Militaru, la sfârșitul lecturii, poeme așezate unele sub altele, repet, a fost că tocmai această babilonie reușește să ascundă sinele unei singure voci care nu-și asumă nesiguranțele. Poemele se autosuspendă fără mantaua groasă și protectoare a livrescului, fără miza discursivă care obligă, într-un fel, la o înțelegere a textului printr-o convenție retro, literaturizantă. Poate și de aici senzația de re-arbitrare și reconsiderare a unor personaje care își iau rolul în serios, ca mai apoi să le regrete romanțios. Mari probleme în zona poemelor cu rimă, asonanțe, juxtapuneri banale, întreruperi de ritm, convenabile personajului Clau, care se joacă pe sine, pus pe ghidușii, ascuns într-o melancolie proprie oricărui sfârșit de spectacol, dar lipsite de efect în afara scenei textului.
Un debut distinct, reușit ca întreg, impresionant ca proiect poetic cult. Luate în parte însă, puține poeme reușesc să convingă, rămânând în faza unor analgezice care pot părea expirate. “Din umbre vechi, îmi voi'nălța un schit,/ Pe unde vremea-n armonii s-o toc,/ Să dau uitării lumea ta cu tot/ Ce amintește de urâtu-și chip”, pag.88.

3. Naomi Ionică, Cei singuri vor rămâne singuri, ed. Tracus Arte, București, 2010, colecția Debut/Poezie, cu o prefață de Andrei Bodiu.

Cu un volum neomogen și fragil, care pare mai mult fișa de lucru a unui optzecist ezitant, debutează Naomi Ionică. Cei singuri vor rămâne singuri este o carte care probează ingenuozitatea unei voci absorbite de propriul interior camuflat, care aduce mult prea puține vibrații, senzația de refuz intervine din primele pagini, discursul alunecă imprecis și bolnăvicios, incapabil să sedimenteze. Multe poeme betege, plate și reci, văduvite de tot ce poate fi mai adevărat în poezie, autenticismul. În mod cert, în timp, Naomi Ionică va fi mai atentă, poate chiar constantă, în a-și construi poemele. Cele câteva texte reușite, printre care Femeile singure, Va fi mai bine, O femeie violet, pot deschide o promisiune. "pe fiecare bloc doarme câte un cățel/ m-am hotărât să-i studiez ca pe niște corpuri distincte/ când cască se face brusc întuneric/ la noi la bloc cerul e tare mititel/ fiecare cățel are cerul lui/ pe care îl păzește de luni până joi// apoi încep manelele de week-end", pag.31.
Deocamdată, acest debut rămâne o formă transparentă, deși delimitată, însă fără un conținut poetic suficient de clar și de convingător.

O frază, un vers, o carte (XVII)

2011-01-18T22:39:00.005+02:00

Iulia Militaru, Marea Pipeadă, ed. Brumar, 2010, colecția Poeți români contemporani, pag.46. (debut, Premiul Tânărul poet al anului 2010, Premiul Tânărul Scriitor al anului 2010.)

Nebunul târgului

Atinge craniul bătrânului, făcându-l să-și ridice bățul către el.
A, deci poți să te ții pe picioare și fără el, pui de țap!

Se strecoară între cele două bătrâne albe și le desparte;
acestea rămân drepte ca două statui.
Vedeți cât de bine stau în pământ?!

Îi răstoarnă, negustorului de mărunțișuri, cutia de tinichea.
Acesta se azvârle în glod și-și împlântă mîinile în murdăria
drumului, ca să-și adune agoniseala zilei.

Se agață de cumpenele vânzătorului de apă și-l face să-și
piardă echilibrul. De cele mai multe ori, cade cu capul
într-una din găleți.
Na, bea. Te-am udat! Ha, ha, ha!

Presară praf în creștetul trecătorului elegant.
M-a privit în ochi, m-a privit în ochi!

Aruncă sare de lămâie în borcanele de magiun ale
gospodinei.
Dulceața dumitale e acră! Ha, ha, ha! E acră!

Vede lungindu-se pe o clădire umbra domnului Clau, își
scoate pantalonii și eliberează în aerul greu un miros de
cârnați cu fasole și ceapă. Se întoarce, râgâie, apoi salută
militărește.
Ha, ha, ha!
Se va pierde, țopăind, printre copiii târgului.

O frază, un vers, o carte (XVI)

2011-01-18T00:53:00.002+02:00

rita chirian, poker face, ed. Vinea, București, 2010, pag. 48.

20.

ajunge să-nchizi ochii pentru
câteva minute ca-n pupile să se-ntindă
o moarte nouă și lină
ca o autostradă-n america.

până la urmă te găsesc oricum
ghemuit
într-o fericire nouă abjectă și clară.

femeile-uitate-își-dau-cu-mai-mult-parfum
femeile-uitate-își-dau-cu-mai-mult-parfum

și-acoperă mirosul igrasios
mirosul de spaimă și mirosul bărbaților.
își sfărâmă-ntre dinți
fără grabă toate podurile

fiindcă orice cădere are nevoie de timp.

mirosul lor ca al cățelelor în călduri
sfâșiate pe dinlăuntru și pe dinafară

și din ele nu curge viață ori urlet.

cum în jurul gâtului se strânge cu grijă funia fiecărui
drum înapoi

numai depărtându-te
pășești încet.